FSCR - Impreuna vom salva Romania!

La sfârşit de an, ca în toate domeniile, se face şi în sport bilanţul a ceea ce s-a făcut bun şi mai puţin bun într-un an, an preolimpic, într-un an care a fost mult prea sărac în rezultate pozitive pentru iubitorii de sport. Discuţia despre ce am reprezentat noi în sportul mondial şi ce reprezentăm acum se poate întinde la nesfârşit, iar câştigători detaşaţi sunt cei care “au fost” şi nu triştii noştrii contemporani, care nici ei nu sunt cei mai vinovaţi, ci sistemul din care fac şi ei parte integrantă şi căruia i se supun vrând-nevrând.

De unde mai vin azi satisfacţiile noastre sportive?

Zeci de ani de zile gimnastica a reprezentat punctul forte, nu era competiţie ca fetele noastre să nu vină cu medalii, de multe ori cele mai strălucitoare. De câţiva ani totul a decăzut, aria de selecţie s-a redus, părinţii nu-şi mai dau copilele la un sport care nu e profitabil, iar desele schimbări de antrenori la nivel de lot reprezentativ nu fac decât să crească instabilitatea din procesul de pregătire. Avem prea puţine sportive care pot în acest moment să aspire la o calificare pentru Jocurile Olimpice de la Rio de anul viitor şi în vederea salvării situaţiei, în ultimul moment s-a făcut din nou apel ( a câta oară?!) la cei doi corifeii Octavian Bellu şi Mariana Bitang. Ce vor mai putea salva aceştia pe ultima sută de metri , rămâne de văzut.

La pământ sunt toate sporturile olimpice, la Rio în 2016 vom duce cu siguranţă mai puţini sportivi faţă de toate ediţiile din ultimii 30-40 de ani. A trecut vremea când ne clasam în primele naţiuni ale lumii, se întampla asta în regimul comunist de tristă amintire, dar sportul era atunci politică de stat şi ne reprezenta cu cinste. Nu suntem nostalgici, dar Daciada, acea competiţie populară şi de care s-a râs permanent, era cea care descoperea marile talente, care mai târziu erau şlefuite în cluburi mitice ca Steaua şi Dinamo.

Azi, manifestările în sportul de masă se fac doar pentru “imagine” şi mai ales pentru imaginea celor care conduc instituţii, ministere şi formaţiuni politice. Gabi Szabo organiza crosuri populare mai mult să-şi afirme opţiunile ei politice, afinităţile pentru psd din care cu ‘onoare” făcea şi ea parte, era ruptă total de problemele sportului, n-o vedea nimeni la vreun meci de fotbal, de rugby, la handball sau nataţie. Ea a avut un mandat dezastruos la conducerea sportului românesc, promitea acum un an că cel puţin 100 de sportivi vor fi calificaţi la Rio la sfârşitul lui 2015. La fix un an de la acel moment, Elisabeta Lipă, succesoarea Gabrielei la MTS, declara: „La ora actuală, sportul românesc are doar 30 de sportivi calificaţi pentru Jocurile Olimpice. Este, cred, pentru prima dată în istoria sportului românesc când ne confruntăm cu acest număr mic de sportivi. (…) Sperăm că anul viitor mai avem şanse la calificarea unor sportivi, după părerea mea, mai mult de 50-60 de sportivi nu avem cum să calificăm. Din cei 30 de sportivi care sunt la ora actuală, în pregătire, în jur de 16 sportivi sunt cu slabe şanse la medalii, dar sunt calificaţi“. Un alt neavenit la conducerea sportului românesc este şi rugbystul Alin Petrache, el a fost numit tot pe criterii politice preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. Rugby-ul nu este sport olimpic, ce caută el acolo, dar lui Petrache i s-au găsit repede mari calităţi manageriale şi astfel a fost numit în acea foarte responsabilă funcţie, de fapt numirea a fost politică, el reprezenta, că şi Gabi Szabo, aceeaşi formaţiune, psd-ul. De unde să vină performanţele, de unde să scoatem noi campioni calificaţi pentru JO Rio 2016, când criteriul nu e cel sportiv, ci cel politic?!

Aceste practici au fost frecvente în anii de după Revoluţie, dar au fost realizate şi performanţe deosebite cum ar fi cele din 2000 de la Jocurile Olimpice de la Sydney şi asta datorită calităţilor deosebite ale sportivilor români, dar şi a multor sponsori care la acea dată s-au implicat în pregătirea competitorilor. Şi până atunci şi mai ales de atunci încoace, s-a tot discutat de o lege a sponsorizărilor, dar nimic concret nu s-a făcut, cum nici pentru sportul în şcoli nu există rezultate spectaculoase. S-au tot construit săli de sport, sunt de notorietate situaţiile în care pentru o şcoală cu 20 de elevi s-a construit o sală de milioane de euro, era clar spălare de bani pe care Adrian Năstase sau Elena Udrea şi camarilele lor o făceau la lumina zilei, deci tot politicul era implicat şi tot el fura.

Fiecare guvernare, în materie de sport, îşi punea în capul listei de priorităţi dezvoltarea sportului de masă, vroiau ceva de gen Daciada, dar nu rosteau nici măcar cuvântul, ar fi fost, vezi Doamne, degradant să ne întoarcem în timp, timpuri negre e adevărat, dar în materie de sport eram foarte bine văzuţi în toată lumea, aşa că puţină inspiraţie din acea Daciadă n-ar fi stricat şi nici din modul cum se pregătea o Olimpiadă, generalul Dragnea fiind un adevărat tătic! În aceste condiţii, la câte medalii să ne aşteptăm la Rio? La mai nimic şi asta reiese şi din discursul noului ministru Elisabeta Lipă, care deplânge situaţia găsită şi vizează un obiectiv îndepărtat, JO de la Tokyo din 2020: “„Problemele sportului românesc sunt mari, o ştim cu toţii, nu se mai face sport în şcoala primară, în gimnaziu, în universităţi. Baza trebuie creată prin cele 48 de cluburi sportive municipale pe care le are Ministerul Sportului în subordine, prin cele 60 de federaţii, prin cluburile sportive şcolare care aparţin Ministerului Educaţiei şi, odată cu începerea noului ciclu olimpic în 2017, să creştem pentru Olimpiada de la Tokyo“. Să creştem!

Un cuvânt şi despre baza materială, sau mai bine zis despre lipsa ei! De zeci de ani se discuta despre construcţia de stadioane şi săli de sport, paşii făcuţi sunt ridicol de mici!

S-a construit cu sute de milioane de euro Naţional Arena, unde politicienii în frunte cu Oprescu au spălat la greu bani negri, este incredibil ca o arena asemănătoare din Sttutgart să coste pe jumătate! În schimb, noi putem să ne lăudăm că în stadion am făcut şi piscină, construcţia e plină de defecte, la o ploaie mai mare, tribunele acoperite sunt inundate, iar avizul Isu nici azi nu e dat!

Tot Oprescu ne-a minţit cu neruşinare că până la sfârşitul acestui an vom avea în Bucureşti o modernă şi imensă Sala Polivalentă…se sfârşeşte anul Doctore şi nu există nici proiect stabilit pentru acea construcţie şi uite aşa am pierdut noi organizarea unei importante competiţii de gimnastică, Campionatul European.

Riscăm la fel să pierdem şi meciurile din Campionatul European de fotbal din 2020 pe care Bucureştiul ar urma să le organizeze, motivul e simplu, nu e asigurată infrastructura, stadioanele trebuiesc renovate sau reconstruite, iar regulile Uefa sunt clare, ele spun că trebuie făcut totul la perfecţiune şi aici ne lovim de proiectul discutat de mulţi ani, metrou şi autostradă până la Otopeni. Ne întrebăm atunci, de ce ne-am mai depus candidatura, a fost evident acţiunea politică şi interesată a unor neisprăviţi în frunte cu Mircea Sandu, de ce au crezut ei că suntem capabili, de ce nu s-au făcut studii reale, de ce ne facem de râs, de ce nişte incapabili fac de râs o întreagă naţiune?

Dacă s-a mai făcut câte ceva, ca de exemplu Stadionul municipal de la Cluj şi Sala Polivalentă din acelaşi oraş, sau stadionul din Ploieşti, e mai bine să nu punem întrebări despre administrarea fondurilor alocate!

Statul, în speţă Justiţia şi-a făcut în ultimii ani treaba, au încercat să facă curăţenie în lumea fotbalului, sportul cel mai iubit, dar si cel mai viciat. Acesta e guvernat de cel puţin 26 de ani de puşcăriaşi şi puşcăriabili. Ei au învârtit şi învârt încă, măsluiesc efectiv sute de milioane de euro, unii plătesc cu puşcăria, stau acolo câţiva ani, ies şi o iau de la capăt, iar alţii stau fără frică în aşteptare, ştiu că o să le vină şi lor rândul să joace la o singură poartă … Poartă Albă! Corupţia care există în fotbal e comparabilă doar cu actele de mare corupţie în care au fost implicaţi politicienii, iar efectul este slaba reprezentare internaţională a echipelor noastre, fie ele de club sau reprezentativele naţionale de seniori, de tineret, sau de juniori.

Dacă s-a mai vorbit de România sportivă în lume, asta s-a datorat unor performanţe izolate şi de cele mai multe ori obţinute de cei care din fragedă copilărie s-au descurcat singuri, n-au fost ajutaţi cu nimic de statul român, au urcat scările performanţei prin mijloace proprii, cazul Simonei Halep fiind cel mai elocvent. Părinţii au făcut eforturi personale uriaşe să-i asigure marii noastre jucătoare condiţiile de a răzbate şi de a fi azi pe locul 2 în lume. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Horia Tecău, cel care a încântat mai ales în acest an şi a dominat proba de dublu de o manieră cuceritoare. Observăm că cele două cazuri se referă la sporturi individuale unde se mai pot face sacrificii şi eforturi personale să susţii un sportiv, dar la sporturile olimpice şi la sporturile de echipa, unde ar trebui ca implicarea să fie mult mai consistentă, situaţia este dramatică.

La scrima am mai luat din când în când câte o medalie, la tir şi nataţie la fel, de fotbal am amintit câte ceva, rugby-ul e de lumea a treia chiar dacă la Campionatul mondial din acest an am făcut mare tam-tam cu evoluţiile noatre modeste , la baschet ne agităm aiurea într-un campionat mediocru cu câţiva jucători valoroşi de import şi cam atât, în volei practic nu mai contăm în lume, la fel şi la hochei unde odată eram în grupa A mondială şi ne băteam cu ruşii, americanii şi canadienii, iar la polo suntem ciuca bătăilor în competiţiile continentale. Pentru aceste contraperformanţe nimeni nu e tras la răspundere, miniştrii, funcţionarii federali care-s oameni plătiţi de la buget se mulţumesc să constate declinul şi atât.

Doar handbalul, cel feminin în special, a reuşit să mai menţină tradiţia, remarcabile fiind evoluţiile Oltchim-ului din ultimii ani şi mai ales ale Naţionalei, care a câştigat duminică medalia de bronz la Campionatul mondial din Danemarca. Dar cu o floare nu se face primăvară, mai ales acum, la debutul iernii astronomice!

 

FSCR

Direcția de comunicare

 

Leave your comment