FSCR - Impreuna vom salva Romania!

Suntem generaţia cea mai puţin favorizată de marea schimbare din decembrie 1989, aveam atunci treizeci şi ceva de ani şi ce a urmat n-a putut să ne încadreze nici printre cei de 20 de ani cu toate speranţele , tupeul şi energia vârstei şi nici printre cei deja ‘copţi’, cei mai în vârstă, unşi cu toate alifiile şi care au demarat afaceri şi proiecte  asiguratoare pentru ei şi familiile lor de existenţa fără griji pentru 2-3 generaţii.

Încercăm în aceste rânduri să descriem cum au perceput oamenii de vârstă medie, cei care au prins în plin ambele sisteme, realităţile dezumanizante comuniste pe care le-au trăit din plin, dar şi ce perspective s-au deschis pentru aceştia în anii care au urmat, ani ai capitalismului sălbatic şi de multe ori la fel de dezumanizant.

Revoluţie nu înseamnă neapărat o luptă surdă cu vărsări de sânge, cu victime şi călăi, cu inocenţi şi vinovaţi, mai important e că o revoluţie produce schimbări radicale de sistem, de ideologie, de mentalitate, totul sau aproape totul se resetează.

Cam asta au simţit românii în primele zile, luni, ani de după decembrie 1989.

Veneam cu toţii dintr-un sistem absurd, dezumanizant, care în teoria lui era ideal, dar în practică şi mai ales cum a fost aplicat la noi a marcat negativ şi ireversibil viaţa, gândirea şi spiritul românesc.

Generaţii după generaţii plăteam tribut unei iluzii, unei idei aberante “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, cu asta erau crescuţi şoimii patriei de la grădiniţă, în primii ani de şcoală deja eram activişti în slujba ideii, pionierii fiind ce-i care deschideau lupta de clasa cu jurământul lor ridicol faţă de partid şi mai târziu şi faţă de conducător, de la vârste fragede trebuia să facem compromisuri, să jucăm roluri false în piese groteşti.

Eram învăţaţi de mici cu minciuna, educaţia suferea deci din start, dar şansa era că în casă toată lumea vorbea de cât de rău este şi copilul deja nu mai înghiţea varianta oficială, nimic nu era mai degradant şi manipulator ca faptul că suntem minţiţi. Românul e descurcăreţ, puteam trece relativ uşor peste lipsuri, privaţiuni, frig şi foame, dar ne era greu să acceptăm ce spunea şi repeta la infinit propaganda, era tot mai greu să-l suportăm pe Ceauşescu care încerca să ne arate o foaie neagră şi să ne convingă că ea este albă! Acest lucru era cel mai dezumanizant, această manipulare ordinară care începuse încă din primii ani ai puterii comuniste era cea care ne agresa fiinţă cel mai mult, nu muream neapărat de foame, fiecare se descurca, fiecare aveam de Crăciun preparate tradiţionale de porc, iar de Paşti fiecare puneam pe masă miel, însă minciuna generală în care trăiam era cea care ne afecta cel mai mult, mai ales pe noi cei tineri şi foarte tineri în acele decenii obsedante. Noi nu cunoscusem teroarea puşcăriilor comuniste, părinţii şi bunicii noştri o înduraseră, ei alături de alte sute de mii şi de elitele acestei ţări suferiseră şi muriseră pentru idealuri, noi scăpasem şi tindeam spre normalitate, visam la ea şi ca tineri nu doream decât să avem şi noi ceea ce aveau cei de “afară”, dar totul ne era interzis şi unica preocupare a multora dintre noi era să fugim din ţară, iar pentru asta, în caz de nereuşită, mulţi plăteau cu puşcăria sau chiar cu viaţa.

În deceniul opt, cureaua s-a strâns la maxim, maximul insuportabil, sau suportabil, cum vreţi s-o luaţi şi toţi aşteptam să se întâmple ceva, dar nimeni nu iniţia nimic, mămăliga întârzia să explodeze, nimeni nu îndrăznea vreo contestaţie.

“Disidenţii” noştri erau copii palide şi de multe ori ridicole pe lângă adevăraţii şi constructivii disidenţi din Polonia sau Cehoslovacia, singurul care a însemnat ceva inclusiv în ochii occidentului fiind scriitorul Paul Goma, cel care iniţiase în primăvara lui 1977 un protest mult mediatizat în lumea liberă şi care atrăsese de partea lui mulţi tineri, dar repede mişcarea a fost înăbuşită prin expulzarea celebrului scriitor, acesta primind paşaport maro, de culoarea rahatului, paşaport destinat persoanelor fără cetăţenie. Nici până în ziua de azi, Paul Goma n-a reprimit cetăţenia română, nicio guvernare n-a făcut gestul firesc de normalitate…Patria recunoscătoare, gloria!

1989 a fost anul marilor schimbări, lumea comunistă se clătina din temelii, o utopie în care mulţi cu sufletul curat au crezut era pe cale să se sfârşească, iar România a fost ultima de pe continent care a schimbat orânduirea, cu un mare preţ însă, a trebuit încă odată să plătească tributul ei de sânge.

Jocurile fuseseră demult făcute în Malta, dar în ţară conspiraţioniştii o pregătiseră chiar înaintea lui Bush şi Gorbaciov. Frontul Salvării Naţionale exista de 6 luni, totul era organizat, fiecare ştia ce rol va avea, rămânea doar scânteia şi masă de manevră.

Nebuni şi dornici de libertate ne-am aruncat în luptă imediat după evenimentele de la Timişoara, credeam sincer în “Revoluţia noastră” şi ziua de 21 decembrie a fost a noastră, după aceea tot ce a urmat a fost “a lor”!

În acea zi de 21 am crezut sincer că putem muta munţii din loc, că putem schimba totul, se întâmpla o minune, era o unitate nemaipomenită între cei 50 de mii de tineri din Piaţa Universităţii, chemam fără frică să ni se alăture toţi cei care doar treceau prin piaţă sau priveau, ingenunchiam şi spuneam Tatăl Nostru ziua în amiază mare în plin regim ateu comunist, ne rugam pentru morţii de la Timişoara, cântam Deşteaptă-te române şi scandam fără nicio teamă lozinci împotriva dictatorului. N-aveam niciun program, se ştia ceva de “Punctul 8 de la Timişoara”, dar entuziasmul era prea mare ca să fim coerenţi şi programatici în acţiunea noastră, erau alţii care gândeau la rece şi care urmau ca a două zi să-şi între în rol, să ia puterea şi să decidă soarta noastră!

Noi am fost exuberanţi şi sincer afirmăm că în 21 decembrie a fost o Revoluţie şi pentru noi chiar a fost, au fost jertfe în acea noapte, s-a murit pentru libertate, dar se va muri şi mai mult după ce ne vom cuceri această libertate, s-a murit pe nedtrept, s-a murit pentru că aşa era scenariul şi asta nu trebuie uitat, nici iertat! Cei care a doua zi luau puterea aveau nevoie de mia de morţi şi trebuiau să justifice acţiunea lor de forţă, adică lovitura de stat şi pentru asta au inventat teroriştii – trebuiau să se bată şi ei cu cineva! În numele “cauzei” s-au făcut distrugeri inimaginabile, Palatul Regal şi Biblioteca Universitară fiind doar două din ţintele favorite! Noi încă nu ne trezisem, eram în piaţă şi pe străzi de 3 zile şi credeam în ce ni se spunea la tvr-ul liber, dar prima senzaţie de manipulare am avut-o în ziua de 23 decembrie când după  focuri intense Palatul regal era în flăcări şi ciuruit, iar pe zidurile Comitetului Central, adică de unde pleca tirul spre Palat, nu era nicio urmă de glonţ. Nu suntem neapărat adepţii teoriei conspiraţiei, cu atât mai puţin atunci, dar n-aveam cum să nu ne punem întrebarea”cine cu cine s-a bătut?!”

Intram într-o nouă eră, o altă eră a minciunilor, apăreau date despre noii conducători, lumea era revoltată şi întreba “tot ei?”

Oricum, “Revoluţia noastră” se încheiase în noaptea de 21 spre 22 decembrie, pe urmă a urmat circul şi circ avem şi-n ziua de azi cu aproximativ aceleaşi personaje sau discipoli de-ai lor. Ce schimbasem noi atunci şi ce beneficii aveam?

Un sistem a fost înlocuit cu un altul şi oamenii încă mai pun şi azi în balanţă trecutul şi prezentul. Lipsurile, umilinţele şi frustrările din comunism le-am amintit doar în parte, dar nu trebuie să fii neapărat nostalgic al acelor vremi ca să aminteşti şi ce se făcea bun atunci: avea toată lumea un loc de muncă, învăţământul era mult mai performant decât cel din ziua de azi, îţi permiteai concedii la munte, la mare, adevărat, fără mare lux, dar mergea toată lumea, se obţinea mai uşor o casă pentru cei tineri, industria duduia, agricultura producea, dar ce folos dacă oamenii nu puteau beneficia de rezultatele muncii lor. Ei erau chiar adevăraţi eroi, se pregăteau ani de zile în şcoli, ajungeau specialişti în domeniul lor şi se închistau în realităţile comuniste. Ei ar fi trebuit să fie primii beneficiari ai muncii lor calificate. Cu marele risc al scăderii dramatice a nivelului de trăi, ţara nu mai avea datorii externe în 1989, Ceauşescu reuşise această performanţă cinică, deci în mod normal ar fi trebuit ca oamenii să înceapă s-o ducă mai bine. Dar a venit Revoluţia cea dătătoare de speranţe, ce a adus ea de fapt, cu ce s-a îmbunătăţit viaţa romanului, pentru ce am ieşit noi în stradă?

Eram liberi şi ne bucuram pentru asta, ne-am bucurat că puteam călători şi exprima liber, prea liber cum se va vedea după puţină vreme! Cam astea ar fi singurele beneficii faţă de mănuchiul de frustrări, neîmpliniri şi “avantaje” ale capitalismului.

Nimeni nu mai are asigurat un loc de muncă, marea industrie şi agricultură au fost martelate chiar din primii ani de democraţie, tot felul de metode dubioase de privatizare au lăsat pe drumuri milioane de angajaţi şi au dat posibilitatea rechinilor privaţi să-şi dezvolte afacerile lor mai mult sau mai puţin corecte, de fapt să fure statul la modul cel mai grosolan. Românul îşi ia lumea-n cap şi pleacă pe alte meleaguri să câştige un ban, în urmă lasă copii care vor fi traumatizaţi toată viaţă de lipsa dragostei părinteşti. Componenta socială e ca şi inexistentă, nu-i mare diferenţa cu ce era în comunism, ba din contra! Asistenţă socială, pensile, şomajul sunt o mizerie şi o jignire pe spatele celui care a cotizat o viaţă la stat pentru aşa ceva. Multe, multe ar fi de spus la pasivul noii orânduiri, le constatăm cu toţii zi de zi şi ne e silă să le mai reamintim.

Dramatic este faptul că toată lumea se confruntă cu aceste realităţi, toţi suferim după urma lor, dar apar nesimţiţii de politicienii care ne promit şi ne mint continuu, ei sunt singurii vinovaţi, ei care sunt cei mai corupţi, ei sunt vinovaţi de ce se întâmplă, înainte ştiam doar de unul şi ne vărsăm focul pe el, dar acum suntem obligaţi să vedem şi să suportăm câteva sute de golani, unii, datorită infracţiunilor comise  devin chiar vedete media, preşedinţi, miniştri, parlamentari, toţi nişte ordinari care de 26 de ani ne mint şi-şi bat joc de noi.

Nu pentru ei am ieşit noi în stradă în 21 decembrie, nu pentru o ţară vândută străinilor am cântat în genunchi “Deşteaptă-te române”, nu pentru umilinţe prin străinătăţuri am scandat “Libertate te iubim, ori învingem ori murim”! Toate astea au rămas uitate, ne-am obişnuit cu răul, cu un altfel de rău decât cel de dinaintea revoltei noastre.

Ne-am obişnuit cu răul din zilele noastre şi asta e grav, treziţi-va români!

 

FSCR

Direcţia de comunicare

Leave your comment