FSCR - Impreuna vom salva Romania!

goguÎn galaria marilor personalităţi sportive ale acestei ţări, Gogu Viziru ocupă un loc special. La el tenisul a fost element de legătură cu politicul diverselor perioade, fără a profita în vreun fel de acest lucru. Împreună cu fratele său geamăn Marin, el a format un cuplu redutabil în echipa de Cupa Davis a României, iar el, Gogu Viziru  a fost unul dintre cei mai buni juniori ai lumii, a fost campion naţional de 9 ori, campion mondial universitar şi ca antrenor a vegheat de aproape apariţia unui mare star al tenisului, inegalabilul Ilie Năstase.

 

Gheorghe-Gogu Viziru s-a născut pe 11 aprilie 1924 în comuna ilfoveană Floreşti, a venit pe lume la o oră după fratele său geamăn Marin, cei doi completând un trio de viitori sportivi, pentru că familia Viziru mai avea un băiat, Dumitru mai mare cu 2 ani ca gemenii.

După 2 ani de la acest eveniment, capul familiei, care până atunci muncise în sat pe terenurile familiei Juvara, nemaifăcând faţă greutăţilor, hotărăşte mutarea la Bucureşti în căutarea unui loc de muncă ce ar fi putut asigura existenţa numeroasei sale familii.

În Bucureşti bătrânul Nicolae Viziru a lucrat la început în construcţii, după care a fost angajat ca îngrijitor al celor 11 terenuri de tenis de la Tenis Club Bucureşti, situate pe locul actualei arene de tenis Progresul. Locuinţa o avea tot acolo, aşa că pentru cei mici, vecinatea zgurei şi a rachetelor a fost singurul univers al copilăriei. Deja la 7 ani, Gogu lovea destul de bine mingea, era cel mai talentat dintre fraţi şi împreună ei deveneau băieţi de mingi la meciurile clienţilor bogaţi care veneau să joace. Pentru acest prim “job” ei primeau mici atenţii, chiar bani pe care tatăl lor îi strângea şi care mai târziu au consituit o prima sumă de pornire în iniţiativa de a-şi construi o casă.

La Tenis Club cei doi gemeni au învăţat temeinic tenis, au jucat de mici împotriva unor nume grele ca Bazu Cantacuzino, fraţii Sangalli, Sandi Botez-devenit mai târziu preşedintele federaţiei, sau contra lui Mişu Nicolas, cel mai bun tenismen al nostru din anii ’30, semifinalist la Wimbledon şi finalist la Monte Carlo. Toată protipendada bucureşteană venea aici să înveţe şi să joace tenis, diplomaţi, politicieni, artişti, magnaţi, funcţionari de stat, ziarişti importanţi, toţi descopereau tainele tenisului dar descopereau şi rămâneau uimiţi de doi copii minune care făceau senzaţie, fraţii Viziru.

Aveau doar 7 ani şi au jucat în deschiderea marelui turneu Circuitul Tilden care reunea la Bucureşti, cei mai mari jucători ai lumii.

La 15 ani Gogu joacă finala naţională de juniori împotriva fratelui sau geamăn Marin şi câştigă titlul. În acei ani Gogu era considerat unul dintre cei mai buni din lume la categoria sa de vârstă. Cei doi fraţi vor forma şi un dublu de temut, vor deveni repede campioni naţionali de seniori. Marin era un foarte bun jucător de dublu, dar Gogu era mai talentat, mai bun ca el la simplu şi era şi mai serios, mai profesionist. La ora 9 era în pat la somn, în timp ce Marin începuse să iasă cu fetele, cu anturajul şi mai pierdea nopţile.

La vârstă de 16 ani, Gogu se apropie de familia regală prin intermediul marelui polisportiv pilotul Bazu Cantacuzino. Acesta îl invitase să joace tenis pe terenul Prinţului Mihai Sturza de la Băicoi şi aici Gogu Viziru a cunoscut pe Regina Mama Elena şi pe Regele Mihai.

Ei au dorit ca tânărul tenismen să fie antrenorul lor şi pentru câteva luni Gogu  s-a mutat la Peleş, unde în fiecare zi preda tainele tenisului familiei regale. De la ora 10 juca împotriva Reginei Elena, iar de la ora 11 schimba mingi cu Regele Mihai.

Meciurile sale cu Prinţul Cantacuzino erau adevărate spectacole, fie că se desfăşurau în competiţii oficiale sau la întâlniri private, iar mai ales atunci, se făceau pariuri pe bani frumoşi. Întotdeauna câştiga Viziru, dar dacă făcea un 6-0, câştiga dublu.

Viaţa printre marile notabilităţi era frumoasă, dar el de foarte tânăr, vroia să joace în mari competiţii, vroia să progreseze şi spre stupefacţia tuturor, lasă familia regală şi se întoarce la Bucureşti unde intră în circuitul competiţiilor interne şi internaţionale. Când toată lumea credea în el şi el spera că nimic nu-i va putea sta în cale spre afirmarea totală, începe războiul şi multe din planurile care şi le făcuse au trebuit să fie abandonate.

După război, odată cu venirea comunistilotr la putere s-a început şi o “curăţire” a societăţii de tot ce aparţinea trecutului şi care era considerat subversiv, decadent sau cosmopolit.

Propaganda, ziarele şi în special Scânteia considerau scrima, tenisul şi călăria ca sporturi burgheze şi propuneau interzicerea lor.

Norocul tenisului a fost că cei care-l practicau aveau rezultate internaţionale, dar şi pentru faptul că demnitarii comunişti începuseră să joace tenis, să prindă gustul.

În 1947 Gogu Viziru câştigă primul sau titlu de campion naţional la simplu seniori, vor mai urmă încă 8. În 1951 devine campion mondial universitar. Se deplasa la turnee în toată Europa şi la meciuri de Cupa Davis unde evolua alături de fratele său şi mai târziu alături de tânărul Ion Ţiriac pe care el l-a adus de la Braşov. În anii ‘90 declara într-un interviu: “Nici Ţiriac, nici Bosch nu ajungeau campioni dacă nu-i aduceam eu la Bucureşti. Eram jucătorul numărul unu şi aveam trecere la Federaţie, i-am lipit la Cupa Davis alături de mine, i-am pus să se antreneze cu noi şi aşa au crescut, odată cu mine”.  Rezultatele contau mai puţin, oricum circuitul marilor turnee de atunci n-avea nicio legătură cu ce este acum în tenis, dar pentru Viziru şi colegii săi era ceva deosebit să fie alături de marile nume de la aceea vreme. Printre turnee trebuia să “servească “patria şi devenea iar profesor de tenis, de dată aceasta pentru somităţile comuniste. Primul ministru Petru Groza, Maurer şi mai târziu membri ai familiei Ceauşescu au fost elevii marelui tenismen. S-ar putea crede că în urma unor astfel de “relaţii”, ar fi trebuit să fie un privilegiat al soartei, dar nici pe departe. N-a castigat decât ce vroia partidul. Locuia la acea vreme într-o casă modestă din Şoseaua Giurgiului, cu o scară interioară din lemn putrezit, pe care îţi era frică să urci. Acolo l-a vizitat odată Petru Groza, când el era ţintuit la pat după o accidentare gravă, venise să-l convingă să joace împotriva ungurilor, meci de Cupa Davis!

În anul creării Clubului sportiv al armatei, tenisul a fost una din primele discipline care a avut secţie şi el a fost membru fondator al CCA. După Tenis Club Bucureşti, Steaua fost al doilea club al său la care va activa ca sportiv până în 1961 şi ca antrenor până în anii ’80.

La Steaua primeşte grad din prima clipă şi doar peste doi ani, în 1949, când abia împlinise 25 de ani, este numit şeful secţiei de tenis al clubului militar.

Evoluează ca sportiv până la 37 de ani, după care devine secretar general al Federaţiei române de tenis şi la trecerea lui în antrenorat va avea uriaşa satisfacţie să descopere cel mai mare talent pe care l-a dat tenisul românesc. Ilie Năstase, numit de Viziru “Luceafărul tenisului”. Ilie juca fotbal la piticii Stelei, grupa lui Romeo Catană şi impresiona pe toată lumea. Nea Gogu venea adesea să-l urmărească şi mai târziu avea să declare: “Era un talent ieşit din comun, dacă ar fi făcut handball, baschet sau fotbal, în oricare ar fi fost un jucător extraordinar, cel mai bun. Era făcut pentru performanţă. L-am rugat pe Romeo Catană să mi-l lase mie. Cu intervenţii l-am luat la tenis. L-am luat la juniori şi i-am făcut un program special de pregătire. În momentul când l-a bătut pe Ţiriac, protejatul lui Maurer, am ştiut că după acel sec 3-0 la seturi, va fi începutul carierei unui mare campion şi că lui Ţiri nu-i va mai rămâne decât misiunea să-i care bagajele. Mai târziu au format unul dintre cele mai bune dubluri din lume”.

Alături de Ţiriac şi Năstase mai sunt şi alţi valoroşi jucători care au trecut prin mâna marelui maestru: Bosch, Marcu, Haradau, Mârzea, Alexe, Mărmureanu.

Regretul lui cel mare a fost că cei doi nepoţi, Lucian şi Augustin n-au dus mai departe tradiţia familiei, au început tenisul de copii, dar când s-au mărit au devenit cântăreţi şi actori de telenovele, ipostaze în care Gogu Viziru a avut prea puţin timp să-i mai urmărească, el stingându-se din viaţă în 2003, o viaţă dedicată în totalitate tenisului!

 

Explicaţie foto: Echipa de Cupa Davis a României în 1959. De la stânga la dreapta: Gogu Viziru, Marin Viziru, Alexe Bardan şi Ion Ţiriac.

 

C.P. – Direcţia de comunicare FSCR

Leave your comment