FSCR - Impreuna vom salva Romania!

gh. berceanu

 

 

De mai bine de 40 de ani acest omuleţ de 48 de kg şi 1,50 m a intrat în galeria legendelor sportului românesc. Pentru Piticul nostru naţional, luptătorul nostru de la greco-romane, s-a cântat imnul pentru medalii de aur la Jocuri Olimpice, Campinate Mondiale şi Europene.

Azi, complet uitat într-un minuscul apartament din Drumul Taberei, singur şi cu probleme de sănătate, Gheorghe Berceanu a rămas doar cu fotografii şi articole din perioada sa de glorie, nici măcar medaliile nu le mai are cu el, le-a luat statul pentru muzeu!

 

Oltean din Dolj, născut acum 64 de ani, era cel mai mic membru al unei familii modeste şi pe el se bazau părinţi la gândul că atunci când se va face mare va rămâne alături de ei să-i ajute în treburile gospodăriei, să aibă grijă de ei. Doreau să-l vadă croitor, la ţară se câştiga bine cu meseria asta!

Mezinul n-a simţit nicio atracţie din partea maşinii de cusut, el a vrut să-şi urmeze fraţii mai mari la Craiova şi se înscrie la Şcoala profesională de construcţii. Dorea să facă fotbal dar la o selecţie a fost respins pentru că era prea pitic. Se resemnează, dar un prieten al fratelui mijlociu îl duce în sala de lupte a clubului Electroputere. Era toamna anului 1965 şi atunci începea cariera unuia dintre cei mai mari sportivi ai acestei ţări.

La început n-a fost foarte încântat de un sport cam prea dur pentru fizicul său. Nici saltelele cu pânză aspră nu-i conveneau, avea permanent julituri în coate şi pe genunchi.

Treptat intră în programul de antrenament al antrenorului Ilie Marinescu şi numai după un an iese campion naţional de juniori la greco-romane. În mai puţin de doi ani, câştigă acest titlu şi la seniori. Avea doar 18 ani şi era deja la lotul naţional care se pregătea pentru JO Mexico ‘68. Interese majore şi meschine îl exclud în ultimul moment din delegaţia pentru Olimpiada. Acest fapt îl ambiţionează şi mai tare şi e în acelaşi timp şi detonatorul deciziilor majore pentru cariera sa. Semnează în 1969 pentru Steaua, club pe care avea să-l slujească până la pensionare şi încă mulţi ani după aceea. Metodele de antrenament sunt altele, condiţiile sunt optime, banii sunt mai mulţi, gradele se luau după fiecare medalie! Trage tare la pregătiri şi mai ales în concursuri şi în acelaşi an apare şi prima medalie internaţională. Şi ce medalie, aur la Campionatul Mondial de la Mar del Plata. E confirmarea faptului că aveam de-a face cu un mare campion şi toată lumea aştepta şi alte medalii. Peste un an, Gică repetă performanţa din Argentina şi câştigă iar aur în Canada, la Edmonton. Acel an, 1970 a fost plin, pe unde trecea făcea curent! Câştigă la Berlin şi titlul continental şi se încoronează definitiv stăpânul categoriei.

E anul când se şi “îmbogăţeşte”…pentru titlul mondială primeşte  10 mii de lei, iar pentru cel european 3 mii! O Dacie costa atunci 70 de mii, câte medalii de aur şi-n câţi ani ar fi trebuit să le aducă ca să-şi ia o maşină?! La 20 de ani e deja idolul tinerilor, a copiilor mai ales, care-l imitau în orele de educaţie fizică, era un model! Nu are timp să fie vedetă, se pregăteşte pentru Olimpiada de la München şi aici dă marea lovitură în 1972, ia aurul cel mai visat, aurul olimpic! Patru meciuri, patru victorii împotriva unor adversari valoroşi, un maghiar, un sovietic, un suedez şi-n finală est-germanul Bernd Drechsel.

E primit de Ceauşescu, e decorat şi încasează 15 mii de lei. Nici atunci, nici azi nu a considerat că au fost bani mulţi sau puţini, el îşi făcea meseria şi era mândru că imnul naţional se cânta şi pentru el şi că atunci când îmbrăca uniformă militară şi mergea cu medalia de aur la gât, în Cârna lui natală, toată lumea ieşea pe uliţele satului şi-l aclama. Asta era totul pentru el! Se bucura ca un copil ! Dădea şi interviuri şi era atât de natural şi de exuberant, încât dezarma orice reporter care încerca să afle câte ceva din secretele reuşitei lui. Minimaliza întotdeauna enormul efort şi toate privaţiunile pe care le suporta la antrenamente, în cantonamente, numai ca să atingă marea performanţă. Un caracter deosebit, un mare campion!

În acel an olimpic mai iese şi campion European… până la sfârşitul carierei vor fi 3 aceste titluri, plus 2 mondiale şi 1 olimpic. S-a cântat imnul pentru el de 6 ori la cele mai importante competiţii. Timp de 7 ani, între 1969 şi 1976, nu a fost învins de nimeni pe saltea. În culise a fost dobarat de decizii mai mult decât controversate, cum a fost la Olimpiada de la Montreal în 1976. Anul începuse greu pentru Piticul atomic, se operase în primăvară de menisc, operaţie complicată care l-a ţinut 2 luni departe de saltea. A avut pe urmă alte 2 luni să se pregătească, nimeni nu-i dădea vreo şansă pentru Canada. Totuşi, cu o voinţă extraordinară şi cu un curaj aproape inconştient după o intervenţie chirurgicală, se aruncă în luptă. Demolează 5 adversari şi ajunge în finală cu rusul Alexei Shumakov, unde este descalificat pe nedrept de arbitri. Asta nu i se întâmplase niciodată în carieră, la marile concursuri! Mărturia lui de mai târziu e lămuritoare: ”Am fost furat. Arbitrii m-au descalificat fără motiv. Atunci ruşii se băteau la număr total de medalii cu americanii. Noi am fost trei români în finalele de la greco-romane, eu, Rusu şi Ginga. Toţi am pierdut titlul olimpic împotriva unor sovietici.” Pe saltea el condusese detaşat lupta, dar arbitrii au vrut altfel. Ar fi devenit dublu campion olimpic. Moralmente, românii aşa l-au văzut atunci, dar pentru el dezamăgirea a fost mare şi a ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să se retragă. Asta a şi făcut. S-a retras. La numai 27 de ani! A devenit antrenor la Steaua şi la Naţională. Mai târziu şi-a dat seama că s-a grăbit, simţea că mai poate, ducea dorul marilor concursuri, traversa o perioadă grea şi-n plan personal, era debusolat. În urma unui pariu, pariu pe o ladă de bere (!), se apucă iar de antrenamente şi după o pauză de 6 ani devine din nou campion naţional şi era convins şi îndreptăţit să spere că va ajunge la cea de-a 3-a sa Olimpiadă, Moscova 1984. Avea totuşi 34 de ani şi federalii n-au avut încredere, l-au lăsat acasă şi atunci el s-a decis să încheie definitiv.

Acel ultim titlu de campion naţional, al 8-lea, a fost cântecul de lebădă a marelui campion. Ce a realizat el în sportul luptelor n-a mai făcut nimeni nici înainte nici după el.   Ce a făcut el pentru sportul românesc puţini au făcut, nu putem decât să ne plecăm şi ne plecăm mult, pentru că e prea mare acest Little Big Man!

 

C.P. – Direcția de comunicare FSCR

Leave your comment