FSCR - Impreuna vom salva Romania!

Nu se pot cinsti îndeajuns aceia cari cu mândrie şi-au dat viaţa pentru ca să trăim în marginile pământului locuit, muncit şi apărat de neamul nostru şi ale căror nume ar trebui păstrate recunoscător din generaţie în generaţie. Familiile lor, lăsate uneori în sărăcie, vor tresări la singura mângâiere pe care le-o putem da, la pomenirea numelor acelora cari au rămas vii în inimile lor pentru totdeauna rănite. Iar copiii lor, văzând cum nu se uită jertfa cea mare pentru patrie, vor creşte cu aceeaşi aplecare spre sacrificiu în folosul celor de un sânge cu dânşii”.

Nicolae Iorga

  

Generalul Henri Mathias Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în timpul războiului pentru întregirea României (1916-1919), omul care a crezut în cauza românească şi a apărat-o cu toate puterile trupului şi ale
minţii sale.

România a intrat în vâltoarea primul război mondial, din interes naţional, după o perioadă de doi ani de neutralitate „cu arma la picior”. Conform acestei raţiuni, în urma tratatului încheiat la 17 august 1916 (stil nou) cu Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia,1 România a mobilizat, în timp extrem de scurt, 800.000 de oameni (13% din întreaga populaţie),2 iar la 28 august 1916 armata română a pătruns în Transilvania subjugată de Imperiul austro-ungar pentru a-i elibera pe fraţii de peste munţi. Entuziasmul cu care autorităţile române, dar şi militarii, au privit momentul intrării în război, au pus pe planul secund posibilitatea ca inamicul să arunce înapoi armatele române şi, mai mult să ocupe capitala şi cea mai mare parte a teritoriului românesc. Având încredere în cuvântul aliaţilor privind furnizarea la timp a mijloacelor logistice  promise (armament, tehnică de luptă şi muniţie), guvernul României nu a solicitat direct şi urgent decât medici civili şi militari, care să întărească personalul militar din spitalele româneşti.3

frontiera cu Austro-Ungaria, beneficiind de sprijinul populaţiei, trupele române, deşi slab înarmate şi echipate, au eliberat, până la 26 septembrie 1916, teritoriul de sud-est al Transilvaniei, din părţile Braşovului până în zona Porţilor de Fier.

Bucuria succesului a fost însă, repede umbrită de nerespectarea angajamentelor asumate de aliaţi prin tratatul proaspăt semnat. Marele Cartier General Rus (Stavka) n-a trimis cele trei divizii promise (două de infanterie şi una de cavalerie) în sudul Dobrogei, armata rusă n-a trecut Carpaţii pe la Cârlibaba în acelaşi timp cu românii, iar ofensiva franco-engleză pe frontul de la Salonic n-a precedat cu 8 zile intrarea României în război.

Primul ministru român, Ion I.C. Brătianu a cerut în zadar ţarului să trimită 200.000 de soldaţi pentru a convinge Bulgaria să stea liniştită, limitându-se doar la un ajutor de 50.000 de soldaţi slab echipaţi şi neexperimentaţi. Aceste trupe au sosit pe frontul din Dobrogea abia la 25 septembrie 1916, când dezastrul îşi făcea simţite efectele. Întârzierea vădită privind ajutorul militar promis a fost considerată de către autorităţile româneşti primul act de trădare a cauzei noastre naţionale.4  Mai mult, chiar din momentul începerii ofensivei româneşti, ofensiva rusă în Galiţia a fost oprită, înregistrându-se, al doilea act de trădare.

Angajată simultan pe două fronturi, în faţa unui inamic superior în efective militare şi tehnică de luptă, România a fost nevoită să oprească înaintarea armatei sale în Transilvania, să încerce apărarea pe trecătorile Carpaţilor, apoi să suporte invazia duşmană.5

 

 

Sosirea generalului Berthelot în România

 

Pentru guvernul român a devenit evident că ruşii, în înţelegere cu germanii, au reactualizat planul secret din primăvara anului 1916, prin care se înţeleseseră să împartă România între cele două tabere beligerante, urmând ca Siretul să devină frontiera Austro-Ungariei cu Rusia.6 Trădarea marelui vecin şi aliat din răsărit, de care nu erau străini diplomaţii acestei mari Puteri,7 a trezit la realitate guvernul român, conştient că fără ajutorul aliaţilor occidentali România ar putea dispărea de pe harta Europei. De aceea, apelul adresat Franţei pentru ajutor a izvorât din raţiuni de stat, dată fiind situaţia dificilă, cât şi insuficienta dotare cu armament, muniţii, precum şi cu mijloace logistice, începând cu echipament şi aparatură medicală.

Ameninţarea capitalei de către dirijabilele germane, mai ales după dezastrul de la Turtucaia,8 a fost privită de către autorităţile franceze cu toată seriozitatea, hotărând să trimită urgent o armată pentru a ajuta la organizarea apărării, un grup de ofiţeri, sub comanda căpitanului Humbert.9 Pericolul unei iminente invazii au îngrijorat profund autorităţile româneşti.

În secret, Ion I.C. Brătianu, cu acordul regelui Ferdinand, a dus tratative cu Saint-Aulaire pentru trimiterea de urgenţă a unei misiuni militare în România. El   l-a propus ca şef al acesteia pe generalul Maudhuy, cu toate că francezii luaseră în calcul, încă din aprilie 1916, trimiterea unei misiuni militare în frunte cu generalul Julian (Elie), fost ataşat militar la Bucureşti între anii 1904-1906.10 Propunerea a fost considerată ca „excelentă” de către Saint-Aulaire. În acest sens, primul-ministru i-a cerut colonelului Rudeanu, şeful Comisiei Militare Române de pe lângă Marele Cartier General Francez, să facă demersuri pentru ca acesta să plece imediat.11 Însă, Marele Cartier General Francez a hotărât să trimită o misiune militară formată din 21 de ofiţeri,12 condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, în vârstă de 55 de ani (se născuse în decembrie 1861 Fleurs-Loire), colaborator apropiat al generalului Jofre în bătălia de la Marna, iar ca adjunct al său a fost numit generalul Pétain. Generalul Berthelot era un militar cu multă experienţă şi cu o anumită faimă în armata franceză. Absolvise Şcoala Militară de la Saint Cyr şi Şcoala Militară de Război, iar până în decembrie 1913 parcursese toate treptele ierarhiei militare, fiind avansat la gradul de general de brigadă. La izbucnirea războiului era ataşat la Marele Cartier General al armatei franceze, ca şef de secţie al armatelor de nord şi nord-est. În noiembrie 1914 a luat comanda la Saissono, apoi a luptat condus o mare unitate în regiunea Artois. În septembrie şi octombrie 1915, în calitate de comandant al Corpului 33 Armată, a luat parte la ofensiva de la Champagne, iar apoi la luptele din jurul Verdunului din primăvara anului 1916.13

Având în vedere relaţiile tot mai încordate între Rusia şi România – ca urmare a gândurilor ascunse nutrite de către autorităţile ţariste, conducerea armatei franceze a scontat pe acceptarea generalului Berthelot de către ruşi. În anul 1913, acesta participase, la Krasnoie Selo, la manevrele gărzii imperiale şi a trupelor din circumscripţia Petrograd, iar după bătălia de la Verdun fusese decorat de către ţar cu crucea „Sfântul Gheorghe”.14 Şeful Misiunii militare franceze de pe lângă Marele Cartier General Rus, generalul Jenin a fost informat, în secret, despre iminenta lui sosire la Petrograd,15 de unde avea să se deplaseze în România. În ordinul de misiune, semnat la 28 septembrie 1916 de către generalul J. Jofre, s-a specificat că generalul Berthelot va fi pus la dispoziţia Înaltului Comandament Român în calitate de consilier tehnic, iar rolul ofiţerilor instructori care-l însoţesc va fi determinat prin înţelegerea directă între acesta şi Statul Major General Român.16  Prin directivele primite în acest sens,17 generalul francez a fost pus la curent cu situaţia disperată în care ajunsese România în urma înfrângerii de la Turtucaia şi a opririi ofensivei în Transilvania, precum şi cu faptul că ruşii „deveniseră astfel marii arbitri ai destinelor României”.18

Datorită situaţiei de pe front, misiunea militară franceză trebuia să folosească o rută ocolitoare pentru a ajunge în România: Anglia-Norvegia-Suedia, de unde trebuia să ajungă în Rusia. La Petrograd generalul Berthelot trebuia să arate comandamentului armatei ruse importanţa ajutorului rusesc în Dobrogea, printr-o politică militară ofensivă, pentru atacarea şi înfrângerea Bulgariei, în scopul deschiderii căilor de acces spre Salonic şi Constantinopol. Instrucţiunile date s-au încheiat cu cuvintele: „Scoaterea din cauză a Bulgariei va grăbi sfârşitul războiului”. Primind misiunea, generalul Berthelot a transmis subalternilor săi că: , „Misiunea noastră acolo va fi ceea ce ştim să facem. Rusia nu va vedea cu ochi buni venirea noastră. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat; înainte de toate, trebuie să le câştigăm inimile şi încrederera”.19  Cunoscând starea crescândă de tensiune între armata română şi cea rusă, generalul J. Jofre a considerat că misiunea militară franceză trebuie să joace, cu tact, rolul de intermediar între cele două guverne,20 ordonându-i, în acest sens generalului Janin să-l informeze corect asupra situaţiei militare din Rusia şi România.21

Misiunea militară franceză a plecat din Paris la 1 octombrie 1916, iar la      9 octombrie 1916 a sosit la Petrograd, unde a fost întâmpinată de către ambasadorul francez, Maurice Paleologue, unde a fost informată că românii o aşteptau cu nerăbdare, dar că ruşii o priveau cu neîncredere.22 La 10 octombrie 1916, generalul Berthelot a fost primit de primul ministru rus, Sturmer, prilej cu care a înţeles cum erau priviţi românii de către marele lor aliat. Aici a putut lua cunoştinţă de faptul că autorităţile ţariste erau „decepţionate” de comportarea românilor, cărora le prevedeau un viitor sumbru. Mai mult, trimiterea unei misiuni militare franceze i-a făcut pe ruşi să devină bănuitori faţă de adevăratele intenţii ale Franţei.

Pentru a contracara creşterea influenţei franceze, Marele Cartier General Rus (Stavka) hotărâse să trimită în România pe generalul Beleaev, ca reprezentant al armatei ruse pe lângă Marele Cartier General Român. Această hotărâre l-a îngrijorat mult pe primul ministru român, Ion I.C. Brătianu,23 convins că venirea în ţară a două misiuni militare, franceză şi rusă, va crea probleme în privinţa conducerii operaţiunilor militare. Trădarea cauzei naţionale româneşti de către ruşi i-a apărut generalului francez şi mai evidentă la întâlnirea de la Moghilev, unde se afla Marele Cartier General al armatei ţariste.

Cuvintele generalului Alexeev, şeful Marelui Stat Major al armatei ruse i-au sunat ca un avertisment: „Întrucât românii ţin atât de mult să vă aibă, succes, deci, generale. Dar faceţi cunoscut acestor oameni că România nu se apără pe Carpaţi, ci bineînţeles, pe Siret”.24  Devenise clar că Rusia, după 6 săptămâni de la intrarea României în război, când încă românii rezistau eroic în trecătorile Carpaţilor, avea în vedere abandonarea celei mai bogate jumătăţi a teritoriului românesc. În acest sens, i-a sfătuit pe trimişii Franţei să-i convingă pe români să abandoneze mai mult de jumătate din teritoriul naţional şi să se retragă pe linia Siretului. Cuvintele ţarului, care l-a primit la 15 octombrie 1916, nu au avut decât darul să-l deruteze: ,,Spuneţi regelui Ferdinand că eu sunt în spatele lui cu armatele mele, toate armatele mele, şi că îl susţin până la ultimul om şi până la ultima copeică…Dacă vom câştiga războiul şi vom semna pacea la Berlin, va trebui să lăsăm generalilor noştri grija de a stabili condiţiile. Şi eu le văd astfel, încât ele să împiedice pentru totdeauna războiul”.25

La 15 octombrie 1916, generalul Berthelot şi micul grup de ofiţeri francezi au trecut frontiera României. De la Iaşi, au luat trenul spre Bucureşti, unde au fost primiţi de către Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti. A doua zi, 16 octombrie 1916, generalul francez a descins în gara din Periş, unde se afla regele Ferdinand şi Marele Cartier General al armatei române. Pe peronul gării Periş a fost întâmpinat de primul ministru, Ion I.C. Brătianu, care l-a primit cu cuvintele: „Fiţi binevenit, domnule general. Salut în dumneavoastră, dacă acceptaţi, pe şeful Marelui Stat Major General al armatei române”.26 Misiunea militară franceză a fost bine primită de opinia publică românească. De pildă, Nicolae Iorga afirma că aceasta „va contribui mai mult să ne cunoaştem mai bine, mai ales, noi, popoarele înrudite şi legate prin atâtea legături; ea va contribui, mai ales, ca noi să cunoaştem mai bine pe acei francezi care ni se par, în naivitatea noastră, că, de mult, nu mai au nici o taină pentru noi”.27

 

Constituirea rezervelor şi planul de

apărare a Bucureştilor

 

Chiar din clipa sosirii la Marele Cartier General al armatei române, regele Ferdinand i-a acordat încredere deplină şi posibilitatea de a se informa pentru a evalua corect situaţia de pe front. În prima şedinţă a Marelui Stat Major, la care a participat, s-a interesat dacă românii aveau elaborat un plan de apărare şi rezervele disponibile. A rămas surprins de faptul că nu se luase în calcul posibilitatea trecerii la apărare, fapt ce l-a făcut să afirme că „primul lucru pe care-l avem de făcut e să schiţăm aliaţilor noştri un plan de apărare”.28 Începând cu a doua zi, ofiţerii misiunii militare franceze au fost trimişi la armate şi corpuri de armate. După o scurtă chibzuire, invocând necunoaşterea exactă a situaţiei, a valorii trupelor şi a comandanţilor, generalul francez a refuzat funcţia oferită de primul ministru român, aceasta fiind deţinută, în continuare, de către generalul Iliescu. La recomandarea sa, Marele Stat Major a dispus concentrarea tinerilor din contingentele 1917, 1918 şi 1919.

La 19 octombrie 1916, pe baza analizei situaţiei armatei române pe fronturile din Transilvania şi Dobrogea, şi a concluziilor trase în urma participării, în fiecare dimineaţă, la analizele care se făceau în faţa regelui, generalul Berthelot a apreciat că trebuie organizată urgent „apărarea pe trecători”, pentru a se putea concentra toate forţele împotriva Bulgariei.29 În momentul remiterii acestei note regelui Ferdinand, situaţia militară a României se înrăutăţise, deoarece mareşalul Mackensen atacase pe tot frontul din Dobrogea, iar în Transilvania trupele austro-ungaro-germane începuseră forţarea trecătorilor.

În noile condiţii, regele Ferdinand a simţit şi mai mult nevoia implicării generalului Berthelot în conducerea operaţiunilor militare. Pentru a cunoaşte situaţia de pe front, generalul, însoţit de un mic grup de ofiţeri români, a plecat la Târgu Jiu, după care a vizitat defileul Bumbeşti, unde trupele române se pregăteau să oprească invazia trupelor germane şi austro-ungare.30 La 20 octombrie 1916 l-a vizitat pe generalul Alexandru Averescu, care iniţial se arătase sceptic în legătură cu rolul misiunii militare franceze şi cu capacitatea francezilor de a da lecţii ofiţerilor şi generalilor români. De aceea, l-a primit cu o oarecare răceală, iar discuţiile purtate l-au convins pe generalul Alexandru Averescu de bunele intenţii ale generalului francez, însă ideile acestuia privind necesitatea reorganizării trupelor, a creării unei rezerve puternice, a reluării ofensivei în Transilvania pentru a recupera trecătorile şi a concentra apoi toate trupele pe frontul de sud nu reprezentau decât , „reluarea proiectului meu de la începutul lui septembrie”.31

Influenţa crescândă a generalului francez a trezit opoziţia generalului Alexandru Averescu. În urma unei noi întâlniri între cei doi generali, la Băicoi, în ziua de 24 octombrie 1916, acesta a înţeles că rolul ofiţerilor francezi era de a îndemna la rezistenţă pe ofiţerii români şi de a se asigura de executarea recomandărilor făcute. În notiţele sale zilnice şi-a exprimat nemulţumirea că „ofiţerii francezi, cu gradul de maior au dreptul să îndemne şi să controleze pe generalii noştri”.32

Continuarea ofensivei inamice în Dobrogea, precum şi stabilizarea temporară frontului în trecătorile Carpaţilor, l-a convins pe generalul francez de necesitatea creării urgente a rezervelor şi concentrarea lor pe poziţii favorabile pentru executarea manevrelor necesare şi în momentul oportun. În absenţa rezervelor generale ale armatei române, el a reuşit să obţină de la Marele Cartier General recuperarea a trei-patru divizii, fiind tot mai mult convins că în situaţia respectivă, ruşii erau singurii aliaţi capabili să asigure oprirea ofensivei inamice, cu condiţia să respecte înţelegerea şi să introducă în luptă propriile rezerve pentru acoperirea breşelor făcute de inamic.33 Din calculele efectuate, rezulta că ruşii aveau, în acel moment, la 125.000 de „puşti” în Dobrogea şi 140.000 de „puşti” în Moldova, iar împreună cu cavaleria, artileria şi serviciile, forţele ruseşti se ridicau la aproximativ 500.000 de oameni. Proiectul de a se constitui rezerve din forţele ruseşti era, în acel moment, cel mai sigur, însă greu de aplicat, din cauza neadmiterii interecalării forţelor unui aliat în dispozitivul de luptă al celuilalt. Ca urmare a presiunii crescânde asupra trecătorilor, în mare grabă, s-a ajuns la înţelegerea potrivit căreia ruşii trebuiau să înlocuiască progresiv armata română în nord (general Prezan), iar generalii Culcer şi Averescu au primit ordin să constituie rezerve în regiunea Ploieşti-Băicoi. În acelaşi timp, generalul francez a obţinut ca cele 4 divizii care se aflau interecalate între armatele ruse în Dobrogea să fie retrase în acelaşi scop, pentru refacere în zona Buzău. Dar, în acest fel, soarta Dobrogei a depins direct de ruşi, a căror atitudine exprima clar tendinţa de a-i lăsa pe români în voia soartei. În acest sens, diplomatul rus Polivanov afirma că „succesele noastre pe frontul român au avut pentru noi o importanţă extraordinară, ca şansă unică de a tranşa odată pentru totdeauna, în sensul dorit de noi, problema Constantinopolului şi strâmtorile. Evenimentele actuale din România au modificat total condiţiile tratatului din 1916. În loc de ajutorul relativ modest pe care Rusia trebuie să-l dea în Dobrogea, ei a trebuie să-i fie încredinţată apărarea teritoriului român din toate părţile, aproape exclusiv, de către trupele ruse”.34

Pe ruşi îi îngrijora faptul că un război victorios împotriva Austro-Ungariei ar fi condus la crearea unui stat românesc puternic, în componenţa căruia urmau să intre Transilvania şi Bucovina. Acest lucru era de neconceput, pentru că, afirma acelaşi Polivanov, „în viitor acest stat numai cu greu ar putea nutri sentimente de bunăvoinţă faţă de Rusia şi va avea ambiţia să realizeze năzuinţele sale naţionale în Basarabia (acesat măr al discordiei între ruşi şi români) şi în Balcani”.35 Aceasta explică de ce, în timp ce inamicul forţa trecătorile Carpaţilor, armatele ruseşti, a căror ofensivă ar fi putut salva România, rămâneau inactive.

Generalul Berthelot a intuit repede pericolul şi în deplin acord cu regele Ferdinand a explicat generalului J. Jofre situaţia grea în care se afla armata română şi România, ameninţată cu dispariţia ei ca stat. El a cerut Marelui Stat Major al armatei franceze să trimită în România ofiţeri pentru sprijin direct şi pentru concentrarea în mâinile sale a controlului operaţiilor militare şi a serviciilor de artilerie.36 În acelaşi timp, a propus regelui Ferdinand să se reia marşul spre Transilvania pentru a bloca din nou trecătorile Carpaţilor.37 Cererile sale au fost urgent aprobate de către generalul J. Jofre.38 Ruşii, la rândul lor, văzând „crăpătura” care ameninţa să se lărgească în flancul stâng al dispozitivul lor strategic, au hotărât să prevină depăşirea liniei Siretului de către germani şi austro-ungari şi înaintarea către Prut şi Nistru. De aceea au trimis urgent în România o misiune de artilerie,39 formată din 80 de militari (între care 3 generali şi 12 ofiţeri superiori), care a plecat din Moghilev la 26 octombrie 1916, iar peste trei zile a ajuns la Iaşi.

La Periş, unde era cantonat Marele Cartier General Român, generalul Berthelot, un om calm, cu un umor şi o memorie prodigioasă, bine documentat asupra situaţiei de pe front prin ofiţerii săi trimişi la trupe, a câştigat încrederea regelui Ferdinand şi prietenia ofiţerilor români. Sfaturile sale au fost ascultate şi urmate. Numai generalul Alexandru Averescu a continuat să rămână inflexibil pe poziţia iniţială, afirmând că: „nu-mi inspiră mare încredere. Va fi fost un foarte bun comandant de corp de armată, ca executant în subordine. Nu am avut până acum impresia că este dotat şi cu darul de a scruta viitorul strategic pentru a se ridica la nivelul comandantului de armate”.40

Faţă de situaţia tot mai grea în care se afla armata română, autorităţile politico-militare franceze au hotărât să pună la dispoziţia fiecărui regiment de infanterie şi artilerie câte un ofiţer francez. Regele a primit cu satisfacţie această ofertă, iar generalul Berthelot a cerut, la 5 noiembrie 1916, Ministerului de Război al Franţei să trimită 100 de ofiţeri de infanterie, 24 de ofiţeri de artilerie de campanie şi 6 de artilerie grea, cu gradul de căpitan sau locotenent.41 La Periş l-a întâlnit pe Ion Antonescu, pe atunci căpitan, apreciat ca ,,o expresie energică”. Acesta îl însoţise pe generalul Constantin Prezan, unul din cei mai valoroşi generali români ai momentului, considerat de francezi „speranţa campaniei, ultima carte pe care se va juca soarta Valahiei”.42

În urma analizei situaţiei de pe frontul român, generalul Berthelot şi-a exprimat părerea că singura soluţie era, în acel moment, războiul de mişcare şi acţiunea asupra capetelor de coloană inamice, atunci când acestea vor trece Oltul. Poziţia lui a venit în contradicţie cu cea a generalului rus Beleaev şi cu insistenţele acestuia privind retragerea armatei române spre răsărit, „în faţa ruşilor” şi abandonarea Munteniei.43 El a insistat pentru concentrarea tuturor forţelor armatei române în vederea apărării Bucureştilor, considerând capitala ca „punctul vital al apărării Valahiei”. Regele şi consilierii săi au apreciat punctul său de vedere. Astfel s-a născut planul bătăliei de la Argeş-Neajlov, în care salvarea capitalei consta în rapiditatea manevrei unităţilor româneşti disponibile. Poziţia obstrucţionistă a generalilor ruşi şi insistenţa lor de a se abandona Muntenia l-a determinat pe generalul francez să aducă argumente privind consecinţele abandonării fără luptă a capitalei. Ideea de apărare a capitalei a fost sprijinită prin îndemnuri categorice şi prin apel pentru ajutor la Marele Cartier General francez. Astfel, generalul Berthelot  este considerat de către generali români, iniţiatorul planului acestei bătălii.

Românii au concentrat pe Argeş, ultimele rezerve disponibile pentru apărarea Bucureştilor. La 25 noiembrie 1916, generalul Berthelot a cerut Marelui Cartier General rus, prin intermediul generalului Janin, ca Divizia 40 Infanterie şi Divizia 8 Cavalerie, aflate pe malul stâng al Dunării, precum şi Corpul 8 armată (rezerva generalului Letcinski) să intervină în ajutorul armatei române pentru a salva capitala. A doua zi, generalul Alexeev a ordonat generalului Beleaev: „Nici un om, nici un tun!”,44 astfel că armata română s-a aflat singură în faţa unui inamic mult superior în oameni şi tehnică de luptă. Abia la 2 noiembrie 1916, generalul Zaharov, comandantul forţelor ruse din România, a venit la Periş unde, la rugăminţile şi argumentele regelui Ferdinand şi ale primului ministru, Ion I.C. Brătianu, s-a lăsat convins de necesitatea ajutorului,45 dar acesta tot nu s-a materializat. În timp ce la Periş se juca totul pe-o carte, iar la Moghilev se tărăgăna trimiterea câtorva divizii slab echipate şi cu un moral îndoielnic, forţele germano-austro-ungaro-bulgaro-turce, erau pe punctul de a încercui forţele române, epuizate şi cu rândurile mult slăbite. După o rezistenţă eroică şi după unele greşeli tactice, în care inamicul a capturat o parte din planurile de campanie, trupele române au fost nevoite să se retragă, abandonând capitala. Astfel, la 6 decembrie 1916 capitala României a fost ocupată de duşman, fără ca aliaţii să-şi respecte angajamentele faţă de români. Pentru a treia oară în mai puţin de o jumătate de an, ruşii, urmărind  doar interesul de mare putere, cu includerea regiunii de la Dunărea de Jos în sfera lor de influenţă, i-au trădat pe români,46 retrăgându-şi forţele în spatele liniei Siretului.

 

 

Sfetnic al regelui în cele mai grele momente

ale existenţei României

 

În situaţia disperată a pierderii capitalei, ruşii au devenit din nou arbitri ai destinelor României. În retragerea precipitată spre Moldova a autorităţilor şi armatei române, urmate de un mare exod de populaţie, regele Ferdinand s-a gândit să ceară Marelui Cartier General Rus să numească la comanda tuturor forţelor armate care operau în România, un general rus. Însă, generalul Berthelot, sesizând pericolul ca ruşii să devină, stăpânii de facto ai teritoriului încă neocupat de inamic, l-a convins că regele trebuie să aibă titlul de comandant şef al armatelor române care operau pe frontul român,47 având ca adjunct un general rus.48  El a avut această idee fixă, pe care a păstrat-o în minte toată perioada campaniilor militare: regele Ferdinand nu trebuia să accepte cedarea comenzii supreme a armatei în mâinile nici unui aliat, oricât părea acesta de corect şi dezinteresat. Sesizând situaţia catastrofală în care se afla statul român în acel moment, precum şi a iminenţei prăbuşirii frontului românesc, generalul Berthelot a intervenit din nou pe lângă Marele Cartier General francez, pentru ajutor de urgenţă. Acesta s-a materializat în trimiterea a încă 12 ofiţeri superiori, 200 de subofiţeri şi 60 de medici, fapt ce a permis colaborarea zilnică cu militarii români, până la nivel de regiment de infanterie (brigadă de artilerie).49 Tot datorită argumentelor şi insistenţelor sale, până la sfârşitul lunii decembrie 1916, aviaţia română, care la intrarea în război număra 28 de avioane vechi, a mai primit din Franţa încă 100 de avioane.50

Generalii ruşi, profitând de situaţia dezastruoasă în care se afla armata română,51 la ordinele Statului Major General al armatei ruse, au încercat să preia controlul total asupra acesteia. Generalul rus Beleaev a propus evacuarea României pînă pe aliniamentul Galaţi-Focşani, instalarea trupelor ruse în dispozitiv de apărare pe valea Siretului,52 precum şi transferul a 9 divizii retrase de pe front în regiunea dintre Nistru şi Bug, deci în Transnistria, pentru refacere. În noile condiţii, activitatea misiunii militare franceze, mult diminuată faţă de misiunea iniţială, urma să se reducă doar la reorganizarea armatei române şi la instrucţia trupelor, fapt ce echivala cu încetarea rolului operativ-tactic al acesteia.53 Intuind pericolul, generalul Berthelot şi-a informat imediat superiorii şi a apreciat că, pentru a nu tensiona relaţiile cu ruşii, dar şi pentru a asigura  continuitatea de comandă, se impunea ca ofiţerii francezi să fie plasaţi, la diferite nivele, pentru preluarea instrucţiei trupelor şi a efectivelor statelor majore.54 Însă, generalul rus Beleaev a insistat, încercând să-l convingă pe regele Ferdinand despre necesitatea mutării cartierului generalului Berthelot în Transnistria, deci pe teritoriul statului rus,55 urmând ca funcţia de conducere tactică şi strategică a trupelor române de pe frontul din Moldova să revină ruşilor. Generalul Janin, care era la curent cu menevrele ce vizau înlăturarea influenţei franceze în România, la 22 decembrie 1916 i-a sugerat să-l convingă pe regele Ferdinand să nu fie de acord cu mutarea sa şi a armatei române pe teritoriul rus şi să ceară ca unităţile reconstituite să rămână pe teritoriul românesc, din considerente de ordin moral.56

 

 

Contribuţia la reorganizarea armatei române

 

În a doua jumătate a lunii decembrie 1916, în condiţiile opririi retragerii în Moldova, pe linia Râmnicul-Vizirul, autorităţile militare române au acordat comanda Marelui Stat Major General, generalului Constantin Prezan, care împreună cu generalul Bertherlot urmau să treacă la reorganizarea şi reconstrucţia armatei române. Această hotărâre a fost primită favorabil de către generalii ruşi Beleaev şi Zaharov, mai ales că trupele ruseşti au părăsit aproape în totalitate linia de apărare a Dobrogei. Generalul francez a fost nevoit să accepte această situaţie, cu regretul că plecarea misiunii militare franceze de la comanda efectivă a trupelor era considerată ca un eşec moral incalculabil pentru Franţa, ale cărei efecte, considera el, se vor simţi după război.57 Prin ofiţerii francezi trimişi la trupe, el a fost martorul tensiunii tot mai mari care se instalase între autorităţile române şi generalii ruşi, care la presiunea superiorilor de la „Stavka”, erau pe punctul de a deveni duşmani.

Comportarea unor unităţi ruseşti a devenit tot mai agresivă, mai ales faţă de populaţia civilă, excelând în acest sens mai ales Divizia de cavalerie din Caucaz. El a considerat că soluţia pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri era „de a nu se mai menţine aceste divizii în România”.58 Dorinţei legitime a românilor de a avea „zone distincte de acţiune”,59 i s-a opus generalul Gurko, care a insistat pentru retragerea armatei române în spatele frontului, în scop de refacere.

Generalul Berthelot a fost chiar avertizat de către ruşi să nu se mai implice în comanda acţiunilor armatei române. Însă, influenţa pe care a continuat să o exercite pe lângă regele Ferdinand,60 a mărit teama generalilor ruşi de pe frontul românesc de posibila implicare a misiunii militare franceze chiar în exercitarea comenzii de către rege asupra grupului de armate unde ruşii constituiau majoritatea.61 În acel moment, salvarea statului român a venit exclusiv de la brava armată română. Astfel, la 10 ianuarie 1917, în condiţiile în care ruşii părăseau fără luptă aliniamentul din faţa Brăilei, trupele române, printr-un efort supraomenesc, au reuşit să oprească ofensiva armatelor germano-austro-ungare. Aripa de sud a frontului a fost fixată pe aliniamentul: trecătoarea Oituz-vest Mărăşti-valea Şuşiţei-râul Siret, pînă la Dunăre,62 iar românii au luat hotărârea să se bată pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare palmă de pământ.

Pentru revigorarea acţiunilor militare, Statul Major General Rus a trimis, în calitate de comandant al forţelor ruse, pe generalului Zaharov. Din acel moment, generalul Berthelot s-a abţinut de la orice amestec în conducerea trupelor. El a sperat că problema armatei române va fi analizată la apropiata conferinţă proiectată de aliaţi să se desfăşoare la Petrograd.63 În acest scop l-a informat pe comandantul-şef al armatei franceze, insistând asupra consecinţelor pierderii ultimului cap de pod în Dobrogea, precum şi asupra situaţiei precare în care se afla armata română pe noul aliniament de apărare din valea Siretului. În acelaşi timp, el a continuat să argumenteze că intenţia generalilor ruşi de a evacua în Rusia toate diviziile române care nu sunt pe front, era nejustificată, cerând, din nou, ca armata română să fie menţinută în România din considerente de ordin militar şi politic.64

Însă, autorităţile ruseşti au exercitat presiuni asupra celor franceze, argumentând că trupele de pe frontul românesc trebuie să acţioneze sub comandă unică, rusească. Cererea a fost adusă la cunoştinţa Marelui Stat Major al Armatei franceze, astfel că, la 16 ianuarie 1917 ministrul de război francez i-a cerut să se limiteze la rolul de instruire şi reorganizare a armatei române şi nu de consilier al regelui, urmând să recomande aceeaşi linie de conduită tuturor ofiţerilor din subordine.65 Profitând de cedarea în faţa argumentelor, generalii ruşi au cerut ca generalul francez să părăsească Marele Cartier General Român şi să se instaleze pe lângă diviziile care urmau să fie reconstituite. Ofiţerii francezi, însă, au insistat ca activitatea lor să se desfăşoare sub directa îndrumare a regelui Ferdinand.

După o întrevedere dură cu generalul rus Gurko, generalul Berthelot a obţinut acordul ca reorganizarea armatei române să se desfăşoare în Moldova. Opinia sa, susţinută cu argumente şi încăpăţânare, a fost singura care putea salva libertatea de acţiune a misiunii militare franceze în România contribui la menţinerea frontului aliat în toată peninsula balcanică.66 De aceea, prin noi rapoarte de informare a autorităţilor militare franceze, a pledat pentru intervenţia energică a aliaţilor în vederea luării unei decizii ferme în privinţa frontului oriental şi refacerea armatei române în România, considerând imposibilă refacerea sa în Rusia.67 Popularitatea sa printre soldaţii români ajunsese deosebit de mare. În spirit profund românesc, acesta a fost poreclit după calităţile trupului – voinic şi pântecos – don ginărar Burtilon.68

Situaţia de pe frontul oriental a fost discutată de aliaţi la conferinţa de la Petrograd din 1 februarie 1917. Fără ştirea autorităţilor militare ţariste, generalul Castelnau, ataşatul militar francez în Rusia, l-a chemat şi pe generalul Berthelot, fapt ce a produs reacţii de ostilitate din partea ruşilor. Din nou, a susţinut, în cunoştinţă de cauză, ideile privind ajutorul urgent pe care trebuie să-l primească armata română, precum şi necesitatea ca reorganizarea acesteia să se facă pe teritoriul naţional. Într-un interviu acordat ziarului „L’Entente”, a apreciat că „poporul român posedă în cel mai înalt grad însuşirile esenţiale ale soldatului care face parte din armatele de elită: bravură, spiritul disciplinei, energie şi mai ales un înalt patriotism”.69 În cadrul consfătuirii, tensiunea dintre aliaţi a ajuns la punctul maxim, datorită problemei româneşti. La un moment dat, generalul Gurko i-a imputat generalului francez că este „mai român decât românii”, iar Marele Stat Major al armatei ţariste a cerut rechemarea sa în Franţa.70 S-a ajuns, însă, la un compromis, în sensul că, după reorganizarea armatei române, care urma să dureze 3 luni, generalul Berthelot trebuia să se întoarcă în Franţa împreună cu câţiva ofiţeri, iar ceilalţi urmau să fie subordonaţi şefului misiunii militare franceze de pe lângă Marele Cartier General Rus.71 Vestea apropiatei sale plecări, l-a surprins şi emoţionat pe primul-ministru român, Ion I.C. Brătianu,72 care nu a încetat să creadă în priceperea şi loialitatea generalului francez faţă de cauza românească.

Din Iaşi, unde şi-a stabilit reşedinţa, generalul Berthelot a început, alături de generalii români, o muncă titanică de reorganizare şi refacere a armatei române. În acelaşi timp, prin informările făcute către superiorii săi, a orientat corect şi rapid autorităţile militare aliate asupra nevoilor armatei române. Ofiţerii trimişi la diferite eşaloane au lucrat asiduu, alături de ofiţerii români, la instruirea trupelor, precum şi la conceperea unor planuri de apărare şi apoi de trecere la ofensiva pentru alungarea inamicului de pe teritoriul naţional.

Situaţia României a devenit şi mai dificilă în contextul în care autorităţile române au aflat despre intenţiile ascunse ale Rusiei de a semna o pace separată cu Germania,73 fapt ce ar fi readus în discuţie împărţirea României. Aceasta explică de ce, generalii ruşi au insistat, din nou, asupra îndepărtării generalului Berthelot din România. Însuşi Marele Stat Major al armatei franceze a fost nevoit să accepte, la 13 martie 1917, reducerea numărului de ofiţeri francezi în România (erau în acel moment 400), revizuirea programului generalului Berthelot de comun acord cu Înaltul Comandament Rus şi integrarea acestui program în măsurile generale luate de ruşi pentru refacerea şi utilizarea armatei române.74

În noul context, vizitele sale la unităţi au fost tot mai frecvente, observând la faţa locului modul în care soldatul român renăştea cu dorinţa de libertate în suflet.75 Prin ofiţerii francezi era informat asupra instrucţiei din şcolile de grenadieri76 şi, în special, a Şcolii centrale de la Bacău, asupra situaţiei din spitalele militare, a înzestrării şi echipării trupelor de uscat, precum şi asupra operaţiunilor navale de pe Dunăre (prin căpitanul de navă, Beloy, şeful misiunii navale franceze).77 Din Iaşi, la 24 martie 1917, Saint Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei în România, informat permanent despre stadiul refacerii armatei române, comunica superiorilor săi că în câteva săptămâni armata română va constitui o forţă de luptă de aproximativ 250.,000 de oameni, „superioară unei armate ruse numeric egală”. El îşi exprima părerea că armata română trebuie să-şi păstreze autonomia sub Înaltul Comandament Rus şi să fie afectată unui sector special, în loc să fie dislocată într-un număr de unităţi integrate în trupele ruse, aşa cum prefera generalul Zaharov.78 Peste 4 zile, la 28 martie 1917, generalul Berthelot a raportat comandantului şef al Marelui Cartier General Francez că efectivul complet al armatei române reorganizate era de 482.202 soldaţi, iar numărul necesar de ofiţeri era de 12.500. Exista însă un mare deficit în ceea ce priveşte caii (20.000), starea sanitară critică era agravată de epidemia de tifos, informând, totodată că România, prin directorul serviciului sanitar al armatei, dr. Cantacuzino, a cerut un supliment de 40 de medici epidemiologi.79 În aceeaşi zi, în prezenţa regelui Ferdinand, l-a decorat pe generalul Alexandru Averescu cu însemnele Legiunii de onoare, în grad de mare ofiţer.80

Conform calculelor făcute de el, armata română trebuia să fie în plină perioadă de instrucţie intensivă în cursul lunii mai, astfel că la 1 iunie 1917 acţiunea de refacere să fie terminată. Condiţia era ca să primească zilnic, prin Rusia, 40 de vagoane de alimente şi 20 de vagoane de material de război, absolut necesare pentru susţinerea  continuă a eforturilor de război.81 Era hotărât, indiferent de presiunile care se făceau asupra lui, să-şi termine misiunea privind refacerea şi reorganizarea armatei române, după care urma să se întoarcă în Franţa. Poziţia critică faţă de Rusia l-a transformat în suspect, iar mişcările şi acţiunile lui sale au fost urmărite, fapt demonstrat şi de interceptarea, de către cenzura rusească, a scrisorilor sale.82 El a informat, la 14 mai 1917, Marele Cartier General Francez că linia Siretului şi Dobrogea au fost pierdute datorită retragerii programate a armatei ruse. Adevăratul motiv al acestei retrageri era, conform opiniei sale, dorinţa de a împărţi România. De aceea, a insistat din nou pe lângă superiorii săi, afirmând că „Franţa trebuie să-şi intensifice eforturile pe toate planurile pentru această soră de limbă şi cultură care este România”.83

 

 

Generalul Berthelot, martor al eroismului armatei române

şi iniţiatorul ideii rezistenţei în ,,triunghiul morţii”

 

Planul Comandamentului român care viza acţiunile militare din vara anului 1917 a fost expus studiului Conferinţei de la Petrograd din luna mai 1917, dar n-a primit aprobarea integrală a generalului Alexeev. Mai mult, în pofida intervenţiilor repetate făcute pe lângă Comandamentul grupului de forţe de pe frontul ruso-român, nu s-a trimis nimic din proviziile cerute de către generalul Berthelot.84 Situaţia a putut fi motivată, în parte, de anarhia începută în februarie 1917, precum şi de începutul dezagregării armatei ţariste, care a produs o situaţie şi mai grea pe frontul românesc, unde au apărut bande înarmate, cu scopul de a produce degringoladă în rândul autorităţilor române.

Agitatori ruşi, cu ştiinţa guvernului de la Petrograd şi, foarte probabil, cu aceea a serviciilor secrete ale Kaiserului german, au pus la cale asasinarea regelui Ferdinand. Vigilenţa organelor de informaţii româneşti a făcut ca acest act odios să nu poată fi pus în aplicare. În faţa tendinţelor tot mai evidente de trădare a cauzei Antantei de către ruşi, autorităţile militare franceze au hotărât să-l menţină la post pe generalul Berthelot, până la noi ordine.85 Acesta urma să sprijine în continuare acţiunea de refacere a armatei române, şi, în acelaşi timp, să ofere regelui Ferdinand, guvernului român şi Marelui Cartier General al armatei române, sprijinul moral în momentul reluării operaţiilor ofensive.

Participarea sa la reorganizarea armatei române a fost apreciată în termeni elogioşi de către generalul Traian Moşoiu,86 şi de alţi generali români. Ca o recunoaştere a meritelor sale în susţinerea cauzei româneşti,87 în şedinţa solemnă a  Parlamentului României, ţinută la Iaşi în 21 mai 1917, generalul Henri Mathias Berthelot a primit calitatea de „cetăţean de onoare al României”.88

Amânarea ofensivei proiectată de generalul Zaharov, datorită degradării stării morale a armatei ruse, l-a determinat pe generalul Bertherlot să aprecieze că rămânerea sa în România era mai importantă ca oricând. Singurul motiv de îngrijorare îl constituia faptul că armata română fusese plasată sub ordinele Comandamentului Rus. La începutul lunii iunie 1917, operaţiunea de refacere a armatei române, reconstituită în armatele 1 şi 2, cuprinzând 15 divizii de infanterie, două divizii de cavalerie, 4 regimente de artilerie grea şi 12 escadrile de aviaţie, a fost, practic, încheiată. În acel moment, generalul Berthelot şi-a considerat încheiată misiunea sa în România. Cu nespusă bucurie a asistat, alături de rege, de membrii guvernului, senatori, deputaţi şi numeroşi locuitori ai oraşului Iaşi, la depunerea jurământului de către primul batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni (1500 de oameni).89

Văzând hotărârea şi seriozitatea cu care soldatul român se pregătea pentru alungarea duşmanului de pe pământul sfânt al ţării, peste care urma să devină stăpânul de fapt, prin împroprietărirea pe care o proclamase regele Ferdinand, la 21 iunie 1917 el şi-a informat superiorii, că „armata română se caracterizează printr-o excelentă stare de spirit”. Cele 10 divizii complet echipate, constituiau, după părerea sa „cea mai bună forţă de pe frontul oriental şi singurul element ofensiv”. Din nou a insistat ca Franţa să dea importanţă cererii României privind suplimentarea armamentului.90 De asemenea, a cerut Ministerului de Război francez ca presa franceză să prezinte marele efort făcut de România, cu sprijinul misiunii militare franceze, pentru reconstruirea armatei sale.91 Implicarea ofiţerilor francezi în conducerea unor subunităţi ale armatei române şi în luptele de apărare a teritoriului românesc a fost demonstrată de jertfele de sânge pe care aceştia le-au dat în bătălia ofensivă de la Mărăşti (24 iulie-1august 1917), precum şi în tranşeele de la Mărăşeşti (19 august 1917) şi Oituz (22 august 1917). La 23 iulie 1917, în timpul dramaticelor încleştări cu armatele germane şi austro-ungare care erau sigure de victorie, generalului Berthelot i s-a conferit Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a „pentru că în calitate de şef al misiunii militare franceze în România, a contribuit cu deplină competenţă la conducerea operaţiilor militare din 1916 şi la reorganizarea armatei române în 1917”.92

Ca urmare a evenimentelor din Bucovina şi Galiţia, a continuării dezagregării armatei ruse, devenită ostilă României, ameninţarea ocupării totale a ţării a devenit iminentă. Regele Ferdinand, primul-ministru Ion I.C. Brătianu şi generalul Constantin Prezan, sfătuiţi de generalul Berthelot, au respins soluţia unei păci separate cu Germania şi Austro-Ungaria.93 Generalul francez a cerut din nou ca Franţa să intervină pentru evitarea retragerii armatei române în Rusia. El   şi-a avertizat superiorii că acceptarea de către aliaţi a retragerii acesteia din teritoriul naţional constituia o „abandonare morală faţă de colectivitate şi de aliaţi, care sunt solidari cu România”. El a solicitat ministrului de război francez să trimită în România încă 15 ofiţeri, pentru a suplini pierderile şi a asigura înlocuirea unora din ofiţerii care se aflau în România de un an şi care urmau să se înapoieze în Franţa.94

Eroismul armatei române, care în vara anului 1917 a respins toate încercările inamicului de a depăşi linia Prutului, l-a determinat să ceară superiorilor săi, la 22 august 1917, să continue consolidarea armatei române, aducându-se, astfel, cele mai bune servicii aliaţilor.95 El a fost martor ocular al bătăliei de la Mărăşeşti, pe care a descris-o sugestiv, concluzionând că „în cursul acestor 14 zile de luptă, pierderile Armatei a 9-a germane au fost atât de mari încât au trebuit să înceteze orice altă sforţare. 12 divizii, din care 10 germane, n-au putut învinge 5 divizii şi jumătate române. Drumul Iaşilor fusese închis”.96 Pe frontul de la Oituz    l-au impresionat îndeosebi grănicerii, care, „cu toată lipsa de muniţiuni, aproape fără sprijinul artileriei, bravii grăniceri au arătat infanteriştilor din lume că o baionetă, chiar frântă, este o armă de temut, mânuită de mâna unor oameni hotă-râţi. Gloria lor este nemuritoare: datoria noastră este de a o reaminti şi repeta”.97

La 23 septembrie 1917, preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei i-a transmis să orienteze rezoluţiile guvernului român astfel ca în cazul în care evenimentele făceau inevitabilă abandonarea teritoriului, armata română, pe care o considera ,,de valoare”, să continue lupta în Basarabia şi în teritoriul Doneţului. El a primit ordinul să reafirme României că în ochii aliaţilor, „cauza sa rămâne scară”.98 În interviul pe care generalul francez l-a acordat, la 7 octombrie 1917, redactorului şef al ziarului „România”, a afirmat că soldaţii români „sunt cei mai buni soldaţi ai lumii”, arătându-se convins că „trecutul vijelios de rezistenţă dârză, trecutul apropiat în care oţelirea inimilor a oprit potopul inamic, acest lucru îmi dă mie încredere în viitor”.99 În zilele următoare avea să constate cu satisfacţie că ultima tentativă a duşmanului de a rupe frontul român a eşuat. Ca urmare a retragerii dezorganizate a trupelor ruseşti de pe front, cele două armate române au fost nevoite să acopere un front de 90 de kilometri, de la Doftana până la Siret.100 Chiar şi în această situaţie, el a sugerat regelui Ferdinand să reziste, însă ajutorului urgent şi concret din partea puterilor occidentale, l-a convins pe regele Ferdinand să accepte, la sfârşitul anului 1917, semnarea armistiţiului. Însă, pentru a nu se angaja în mod personal, a trecut comanda supremă a armatei române generalului Constantin Prezan, iar armistiţiul încheiat la 9 decembrie 1917, a avut un caracter pur militar.

Situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a nerecunoaşterii generalului Scerbacev în funcţia de comandant al armatei ruse de către noua putere instalată pe ruinele imperiului ţarist la Petrograd. Din acel moment, teritoriul încă neocupat al României a devenit teatrul unor ciocniri violente între unităţile militare ruse care încă se mai aflau sub comanda acestuia şi grupuri de soldaţi bolşevici. În aceste condiţii, la 2 decembrie 1917 s-a proclamat la Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, pe teritoriul Basarabiei. Aceasta a adâncit şi mai mult prăpastia între România şi autorităţile sovietice care au luat puterea la Petrograd şi Kiev. Mai mult, la 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic a adresat o notă ultimativă României, care a avut caracterul unei declaraţii de război,101 fapt ce a făcut ca România să fie prinsă, practic, între doi duşmani. În acest context, perspectiva unei păci separate cu Puterile Centrale, care părea iminentă pentru salvarea ţării, l-a mâhnit pe generalul Berthelot. El a susţinut continuarea luptei, considerând că armata română va putea apăra singură, cu succes, întregul front din Bucovina până la curbura Carpaţilor. La întâlnirea din 16 ianuarie 1918, la care a participat alături de Ion I.C. Brătianu, şi generalii Averescu, Prezan, Iancovescu, Grigorescu, Văitoianu, el a opinat că o rezistenţă „cu orice preţ, până la ultimul om”, printr-o concentrare a armatei române într-o regiune fortificată natural, era singura soluţie. Din aceasta s-a născut ideea „triunghiului morţii”, pe care generalul Alexandru Averescu a considerat-o „o idee franceză”.102

 

 

Plecarea forţată a generalului Berthelot

 

Armistiţiul dintre puterea sovietică şi Germania, de la Brest-Litovsk a complicat şi mai mult relaţiile cu Rusia şi a anulat, practic toate succesele obţinute de armata română pe câmpul de luptă în vara anului 1917. În teritoriul din stânga Prutului anarhia, amplificată de distrugeri, dezordini şi violenţe provocate atât de bandele de bolşevici, de mişcarea dezordonată a trupelor ruseşti, precum şi de cohortele de prizonieri din cele două tabere beligerante care se deplasau prin Basarabia, au provocat multe suferinţe populaţiei româneşti. La începutul lunii ianuarie 1918, conducătorii românilor din Basarabia au trimis la Iaşi doi reprezentanţi pentru a cere generalului Scerbacev şi generalului Berthelot sfaturi şi ajutor.103 Însă, ultimatum-ul dat de Puterile Centrale pentru începerea negocierilor de pace, au impus, ca singura soluţie logică, acceptarea tratativelor de pace.

În aceste împrejurări, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu şi-a dat demisia, regele făcând apel la generalul Alexandru Averescu pentru a forma noul guvern. Nicicând statul român n-a fost mai izolat ca în acele momente. Chiar generalul Berthelot, adresându-se, la 22 februarie 1918, ofiţerilor misiunii militare franceze printr-o notă strict personală şi confidenţială, arăta că „pacea pare o necesitate” şi că „guvernul român se află în faţa unor grele responsabilităţi”. În eventualitatea unei păci separate, recomanda ofiţerilor francezi „să se despartă de camarazii lor români cu mâna întinsă, să lase aici amintirea unor prieteni siguri şi devotaţi care ştiu că într-o zi se vor regăsi ca români în aceeaşi tabără”. El le-a cerut să acţioneze cu tact, să se abţină „de la orice apreciere care ar putea răni, de la orice cuvânt necontrolat care    n-ar face decât să mărească amărăciunea în sufletele soldaţilor şi locuitorilor”.104

Însă, chiar din primele contacte între autorităţile militare române şi cele germano-austro-ungare – deosebit de agresive, germanii au pus condiţia obligatorie a părăsirii teritoriului României de către misiunea militară franceză, în mici detaşamente. Întrucât erau în acel moment în România 1080 de militari francezi, dintre care 400 de ofiţeri şi 680 oameni de trupă, generalul Berthelot a protestat pe lângă autorităţile franceze, considerând că plecarea trebuia să se facă cu 3-4 trenuri.105

Presiunile asupra României, ameninţarea cu ruperea armistiţiului şi cu distrugerea ei printr-o campanie de 4 săptămâni, au condus la semnarea, la 5 martie a preliminariilor de pace. În aceste condiţii, autorităţile militare române au pregătit plecarea misiunii militare franceze din România. Pentru aceasta au fost pregătite 5 trenuri în gara din Iaşi. Înainte de plecare, generalul Alexandru Averescu l-a rugat să se intereseze de soarta românilor din Odessa, care sufereau multe neajunsuri din partea autorităţilor bolşevice. O delegaţie parlamentară s-a prezentat la generalul Berthelot, exprimându-şi recunoştinţa pe care România o va păstra întotdeauna Franţei. Cu această ocazie i-a fost oferit unicul exemplar din Biblie, tipărită în româneşte, în anul 1688 de către voievodul Şerban Cantacuzino.106 Sentimentele sale pro-româneşti au fost împărtăşite redactorului ziarului „România”: „În nenorocirea României – a spus acesta – sunt obligat să o părăsesc. Plec cu moartea în suflet. Văd bine drumul spinos al calvarului României. El însă e aproape de sfârşit. Nu pot ascunde cât de dureroasă îmi pare plecarea din România. Nu pot ascunde că plecând, duc în inima mea o parte din generosul suflet al României, care soarbe până la capăt paharul nenorocirilor. Rămânem mai legaţi ca întotdeauna. De aceea, vă spun, nu adio, ci la revedere, cu toată speranţa şi încrederea în triumful cauzei drepte”.107 Cu ochii înlăcrimaţi a spus celor care-l aclamau pe peronul gării din Iaşi – regele Ferdinand, regina Maria, oameni politici şi o mare mulţime de locuitori ai oraşului: „Nu adio, ci la revedere, în curând, după victorie! Trăiască România Mare!”.108

La 9 martie 1918, generalul Berthelot şi misiunea militară franceză, alături de care s-au îmbarcat în cele 5 trenuri, misiunile militare italiană, engleză şi americană, precum şi cei 40 de sârbi ai colonelului Hagici (singurii rămaşi în viaţă dintre sârbii care luptaseră în Dobrogea), s-au îndreptat spre Prut.109 Sub pretextul încălcării cerinţei ca misiunea militară franceză să părăsească România în grupuri mici, germanii au încercat să o împiedice să treacă Nistrul şi să o captureze. Însă, generalul Alexandru Averescu a ordonat blocarea linei ferate de-a lungul Nistrului (prin defectarea acesteia în apropiere de Bolgrad!), în pofida protestelor generalului Mackensen, astfel că deplasarea pe teritoriul Basarabiei, trecerea prin Chişinău şi apoi trecerea Nistrului s-a făcut fără incidente.110 Peste trei zile, la 12 martie 1918, generalul de divizie Henri Mathias Berthelot, al cărui nume trecuse deja în legendă, a fost recompensat, pe bună dreptate, de către autorităţile militare române cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” (clasa a II-a) 111„pentru destoinicia şi neobosita muncă ce a depus cu ocazia reorganizării armatei române în 1917”.

O rază de speranţă a venit în acel moment de peste Prut, unde românii terorizaţi de bandele bolşevice şi ameninţaţi de autorităţile bolşevice de la Kiev au cerut ajutor guvernului român. În acest sens, divizia comandată de generalul Ernest Broşteanu a trecut Prutul şi a intrat în Chişinău, iar la 27 martie 1918 (st.v.) „Sfatul Ţării” a hotărât unirea Basarabiei cu România. Reîntregirea ţării pe latura sa răsăriteană, precum şi posibilitatea extinderii frontului în situaţia unui ajutor substanţial din partea aliaţilor apuseni, au reaprins speranţele românilor. Însă, curând aveau să constate că le-a fost dat să soarbă până la capăt paharul suferinţelor. După o lună de guvernare, generalul Alexandru Averescu, nevoind  să-şi pună semnătura pe un tratat prin care România era, practic desfiinţată, şi-a dat demisia. În locul său, la 7 mai 1918 tratatul a fost semnat, la Bucureşti, de către Alexandru Marghiloman. Prin acest tratat, în fapt diktat, României i-a fost luată Dobrogea şi toţi munţii Carpaţi, fiind astfel, „împinsă” spre răsărit, înconjurată din toate părţile de duşmani şi izolată complet de foştii aliaţi. Autorităţile franceze nu şi-au pierdut speranţa în victoria asupra Puterilor Centrale şi a posibilităţii eliberării României. În acest sens, sub oblăduirea Legaţiei Franţei şi cu sprijinul contelui Saint-Aulaaire, ardent susţinător al cauzei românilor, pe teritoriul liber au rămas numeroşi specialişti francezi, care s-au angrenat în acţiunea de refacere şi reorganizare a potenţialului militar român.

 

 

 

 

 

Reîntoarcerea generalului Berthelot şi

războiul de reîntregire naţională

 

Speranţele românilor privind soarta ţării au reînviat odată cu reluarea ofensivei aliaţilor pe frontul de la Salonic, cu eliberarea Serbiei şi cu înfrângerea Bulgariei, în a doua jumătate a lunii septembrie 1918. Din nou generalul Berthelot şi-a legat numele de această luptă. La 7 octombrie 1918 el a primit un nou ordin de misiune, semnat de preşedintele Franţei, Georges Clemenceau. De data aceasta urma să se deplaseze în Balcani, în vederea pregătirii şi conducerii, sub autoritatea superioară a generalului comandant şef al armatei din Orient, a acţiunii militare destinată să determine reintrarea în război a României alături de Puterile Antantei.112 Pe parcursul întregii operaţiuni, urma să exercite comanda armatei care trebuia să pătrundă, dinspre sud, în România, de unde, împreună cu armata română remobilizată, să deschidă un nou front de luptă împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei. El urma să devină consilier tehnic pe lângă Comandamentul român şi şef al Misiunii militare franceze în România, sens în care trebuia să contribuie, din nou, la reorganizarea armatei române.113 Guvernul român a fost informat cu mersul operaţiunilor militare pe frontul Oriental, sens în care a trimis la Salonic pe Victor Antonescu, pentru a lua legătura cu comandanţii armatelor aliate. În scurt timp, acesta a adus la Iaşi planul privind intrarea României în război, întocmit de generalii francezi Franchet d’Esperey şi Henri Mathias Berthelot.

La 6 noiembrie 1918, generalul Berthelot a primit ordinul privind alungarea forţelor germane din România, asigurarea liberei comunicaţii pe Dunăre şi ocuparea ulterioară a punctelor strategice din Transilvania de către armata română.114 În vederea punerii în aplicare a planului de luptă, la sud de Dunăre au fost concentrate, sub comanda sa, trei divizii (diviziile 16 şi 30 coloniale franceze şi Divizia 27 engleză). La 10 noiembrie 1918, o parte din forţele de sub comanda sa au trecut Dunărea, la Giurgiu. În aceeaşi, zi, din Giurgiu a lansat celebra proclamaţie către români,115 care a fost aruncată din aeroplane deasupra teritoriului românesc.

În aceasta se amintea de „strigarea strămoşilor”, de „sufletul lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul”, de „sufletele celor căzuţi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti”, amintind poporului român că „a venit ceasul să ardeţi peticul de hârtie cu care vi s-a făcut silă la Bucureşti”. Proclamaţia s-a încheiat cu un mobilizator îndemn: „La arme! Sculaţi-vă! Sus fraţi români!”. În noaptea următoare restul forţelor de sub comanda sa au trecut Dunărea la Zimnicea şi Turnu Măgurele,116 astfel că românii au reînceput lupta de eliberare a ţării de sub ocupaţie străină, în urma decretului de mobilizare a armatei române, semnat în aceeaşi zi de regele Ferdinand. A doua zi, la 11 noiembrie 1918, armistiţiul semnat de Antanta cu Austro-Ungaria, apoi la 13 noiembrie 1918 cu Germania, care a pecetluit soarta imperiului dualist. În acest moment, aliaţii învingători au săvârşit o mare nedreptate faţă de România, întrucât au permis bulgarilor să rămână în Dobrogea, iar sârbilor le-au acordat posibilitatea să intre şi să ocupe Banatul.

În Viena a izbucnit în scurt timp revoluţia, care s-a extins cu repeziciune în oraşele şi satele româneşti din Bucovina, Transilvania şi Banat, unde românii, în frunte intelectualii şi preoţii, la care s-au adăugat militarii demobilizaţi din armata austro-ungară, au constituit gărzi naţionale şi autorităţi româneşti. Vestea reintrării României în război a străbătut cu rapiditate teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, iar dorinţa de unire cu România nu a mai putut fi oprită. În acest context, generalul Berthelot a adresat generalului Mackensen un ultimatum, 117 prin care i-a cerut să evacueze imediat teritoriul românesc şi, în 24 de ore să dezarmeze trupele. Însă, în loc să răspundă ultimatum-ului, trupele inamice s-au dedat la jafuri, terorizând populaţia şi încercând, în retragere, să fure tot ce mai găseau de preţ în România. Guvernul român l-a rugat să ia măsuri pentru împiedicarea jafurilor, astfel că generalul Berthelot a dat ordin de colaborare strânsă cu trupele române. În acest sens a dispus instituirea unei comisii de control, la Sinaia, Râmnic şi Hârşova, pentru a împiedica scoaterea din ţară a materialului rulant şi de aprovizionare.118

La 14 noiembrie 1918 a dat o dispoziţie care viza dispariţia oricărei urme ,,a fostei ocupaţiuni şi administraţii inamice”. El a hotărât să nu intre în Bucureşti decât odată cu regele Ferdinand şi cu autorităţile române, trupele de sub comanda sa fiind cantonate în satele înşiruite între Giurgiu şi Bucureşti.119 Ţăranii români     i-au întâmpinat pe aliaţi ca pe nişte eliberatori, adăpostindu-i în casele lor modeste. Regele Ferdinand l-a trimis în întâmpinare pe colonelul Toma Dumitrescu. Un  ţăran i-a spus acestuia că francezii „sunt din neamul nostru”, aducându-i argumente în stilul caracteristic omului simplu: „sunt (francezii, n.ns.) abia de câteva zile aici, merg, se întorc, intră, ies…şi câinii noştri nu latră”.120

Din ordinul regelui Ferdinand, armata română a început eliberarea teritoriului de sub ocupaţia duşmană. Întrucât în retragere, germanii şi austro-ungarii distrugeau poduri, căi ferate, depozite de alimente, generalul Berthelot a rugat Marele Certier General Român să taie retragerea germanilor spre Braşov. În acest context, Divizia I Vânători a pătruns prin defileul Oituz spre Braşov, Divizia 7 (generalul Traian Moşoiu) spre Bicaz, iar Divizia 8 (general Iacob Zadic) a intrat în Bucovina.

În cursul acestor evenimente, la 28 noiembrie 1918, Congresul general a Bucovinei a hotărât unirea pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Nistru, Ceremuş şi Colacin cu România, iar la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a hotărât unirea Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului până la Dunăre, cu România. Însă situaţia s-a complicat prin faptul că trupele sârbe au pătruns în Banat. În aceeaşi zi de 1 decembrie 1918, în Bucureştii eliberaţi, alături de regele Ferdinand şi regina Maria, s-a aflat şi generalul Berthelot, aclamaţi de o mulţime impresionantă de oameni. În ziua de 2 decembrie 1918, trupele române se aflau în ofensivă pe drumul dintre Reghinul Săsesc şi Târgu-Mureş, pentru a tăia retragerea armatei inamice.

Sub presiunea trupelor române şi aliate, la 8 decembrie 1918, generalul Mackensen a părăsit oraşul Sibiu, somat de un căpitan francez,121 iar la 12 decembrie 1918, trupele române au intrat în Sibiu. Însă, la 13 decembrie 1918, trupele române au fost oprite pe linia de demarcaţie stabilită prin armistiţiul cu Puterile Centrale de-a lungul râului Mureş. Întrucât intrarea armatei sârbe în Banat reprezenta o încălcare a acestui armistiţiu, între România şi Franţa s-a semnat acum o convenţie secretă pentru rezolvarea acestei probleme. Guvernul român a acceptat propunerea generalului francez Franchet d’Esperey, comandantul şef al trupelor aliate, de retragere a trupelor sârbe din Banat şi de ocupare a zonei de către trupele franceze sub comanda generalului Berthelot.122

 

Mutarea liniei de demarcaţie

şi înlocuirea generalului Berthelot

 

Dincolo de linia de demarcaţie, autorităţile ungare, folosind bande înarmate din fosta armată imperială, şi-au intensificat acţiunile teroriste împotriva populaţiei româneşti. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General a armatei române şi Consiliul Dirigent Român din Transilvania au adresat Conferinţei de Pace şi Consiliului Militar Interaliat de la Versailles, repetate proteste şi cereri de revizuire a linie de demarcaţie stabilită de-a lungul Mureşului, dar nu a primit satisfacţia cuvenită, întrucât acolo la Paris pacea urma să fie tranşată între marile puteri învingătoare şi în interesul acestora. România nu mai era considerată printre învingători şi nu era invitată la negocierile privind pacea, iar pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de Antanta, armata română trebuia să se implice în războiul civil din sudul Rusiei, şi să sprijine trupele albgardiste împotriva lui Lenin şi a bolşevicilor. În faţa intenţiilor puterilor învingătoare de a scoate armata română din Transilvania, generalul Berthelot şi-a informat superiorii despre grozăviile care se petreceau la nord de râul Mureş, convingând, cu greu puterile Antantei, cu excepţia Angliei, să stabilească o nouă linie de demarcaţie. În acest sens, el a ordonat evacuarea oraşului Cluj de către unguri şi ocuparea lui de către români.123

Astfel, armata română a reluat rapid ofensiva, depăşind linia Mureşului, iar la 21 decembrie 1918, trupele române au intrat în Cluj. A doua zi, diviziile I, II şi VII au atins aliniamentul Sighet-Ciucea-Zam, după câteva ciocniri sângeroase cu detaşamente ungare. Pe acest aliniament, care lăsa în vest o numeroasă populaţie românească terorizată de bandele de unguri, trupele române au fost oprite din ordinul puterilor Antantei, în primul rând la insistenţele Angliei, fără să aibă posibilitatea continuării ofensivei.124

În scopul evitării vărsării de sânge şi pentru a nu atrage mânia Aliaţilor învingători, generalul Berthelot a mediat o înţelegere între comisarul ungar Apathy şi generalul român Necula, potrivit căreia trupele şi jandarmeria ungară trebuiau să se retragă dincolo de linia ce trecea prin oraşele Baia Mare, Cluj şi Deva. La vest de această linie, numită „linia Apathy-Berthelot”, s-a creat o zonă neutră de 15 kilometri, dar înţelegerea nu a fost respectată de unguri decât în intervalul 31 decembrie 1918 – 3 ianuarie 1919.125

Noile proteste ale autorităţilor politico-militare române faţă de linia arbitrară de demarcaţie fixată de Puterile Aliate prin armistiţiul din 13 noiembrie 1918 au fost sprijinite şi susţinute cu argumente de către generalul Berthelot. La 9 ianuarie 1919, acesta arăta ministrului de război francez că „aliaţii nu sunt sinceri faţă de România, vor să o ţină la parte  de negocierile de pace şi nu o pun pe acelaşi plan cu Serbia”, afirmând, încă o dacă că nu trebuia făcut un cap de acuzare României pentru faptul că a fost obligată să încheie pace, căci „românii au îmbrăţişat cauza Antantei”. El a avertizat autorităţile franceze că s-a procedat injust faţă de români, tolerându-le bulgarilor să rămână în Dobrogea, permiţându-le sârbilor să ocupe Banatul, împiedicând dorinţa de unire a românilor şi fixând, în Transilvania, o limită a înaintării armatei române, fără să se ţină seama de situaţia etnografică. În termeni foarte fermi el a cerut ca această situaţie să fie remediată.126

Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei din Transilvania, generalul Berthelot, împreună cu colonelul Pétain, colonelul Rosetti şi alţi ofiţeri francezi şi români, a făcut o călătorie cu trenul în Transilvania şi Banat. În toate gările pe unde oprea trenul, a fost întâmpinat de o mulţime de români, conduşi de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, care şi-au exprimat sentimentul de mulţumire faţă de el şi faţă de Franţa. Într-un memoriu adresat lui de către ţăranii români se spunea: „Sunt veacuri de când am suferit de pe urma neasemuitei robii, care ne-a apăsat inimile şi ne-a siluit sufletele. Stăpânii noştri maghiari ne–au lăsat în neştiinţă şi nimeni nu putea să iasă din casta sa, afară numai dacă vorbea limba maghiară sau germană. Lucrul acesta nu-l voim. Voim mai bune o limbă liberă. Voim să vorbim franţuzeşte. Desigur, nu îndrăznim să vă rugăm să ne trimiteţi învăţători sau profesori căci ştim partea pe care aceştia au luat-o la apărarea dreptului şi câţi dintre ei au rămas pe câmpurile de bătaie. Dar, la urma urmei, ne sinchisim prea puţin de gramatică În definitiv, de ce nu ne-aţi trimite pur şi simplu foşti soldaţi, chiar invalizi, care ar veni la noi cu familiile lor? Vor fi primiţi cu braţele deschise şi nu le vom cere decât să vorbească franţuzeşte cu copiii noştri”.127

La începutul lunii ianuarie 1919 a fost acuzat, din nou, de sentimente pro-româneşti, de data aceasta chiar de către superiorii săi, sub presiunea reprezentanţilor Angliei, precum şi de incapacitatea de a înţelege imperativul momentului în legătură cu tratamentul care trebuia aplicat României, pentru faptul că a ,,trădat” Aliaţii, semnând tratatul de pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. De aceea s-a căutat orice motiv de îndepărtare a lui din anturajul regelui Ferdinand şi din România.

Astfel, i s-a găsit repede o nouă misiune, fiind însărcinat cu pregătirea acţiunii progresive a armatelor aliate în Rusia meridională şi cu aplicarea clauzelor armistiţiului cu Germania referitoare la Rusia meridională. La 20 ianuarie 1919, din Bucureşti, el a trimis o telegramă preşedintelui Consiliului de Miniştri al Franţei, prin care şi-a exprimat regretul de a fi acuzat pentru „viziunea” lui asupra problemelor româneşti. El a considerat că era de dreptul şi de datoria sa să aducă la cunoştinţa Aliaţilor aceste probleme şi să le susţină, pentru justeţea lor, cerând să fie rechemat dacă nu prezintă încredere.128

Mai mult, la solicitarea ministrului de război francez, de a interveni pe lângă autorităţile militare române pentru trimiterea de trupe în Rusia meridională, la 23 ianuarie 1919 a replicat că, în condiţiile relaţiilor existente între România şi Rusia, „diviziile române ce ar fi trimise în Rusia ar fi rău primite” şi de aceea nu putea prevedea decât folosirea progresivă a trupelor române în Rusia.129 Intenţia puterilor Antantei de a folosi armata română în Rusia meridională explică, în parte, ordinul dat, pentru ca diviziile I, II şi VII române, care atinseseră în ziua de 22 ianuarie 1919 punctele Sighet-Ciucea-Zam, să oprească înaintarea şi să fie amplasate pe acea linie.130 El a continuat să explice superiorilor avantajele sprijinirii cauzei naţionale româneşti şi a realizării unităţii naţionale, argumentând chiar că după război Franţa ar putea avea în Carpaţi şi la gurile Dunării o nouă colonie, formată de o populaţie care avea profunde sentimente pro-franceze. Însă, Consiliul Superior de Război de la Versailles a întocmit un nou proiect pentru linia de demarcaţie între români şi unguri, aprobat de Conferinţa de pace la 25 februarie 1919.

Noua frontieră între români şi unguri fusese fixată   de-a lungul şoselei care ducea de la Arad la Salonta, apoi de-a lungul căii ferate de la Salonta-Oradea-Carei-Satu Mare. În scopul evitării oricărui conflict între români şi unguri, a fost creată o nouă zonă neutră, ale cărei puncte importante – Satu Mare, Oradea şi Arad – urmau să fie ocupate de trupele franceze. Decizia, care a fost adusă la cunoştinţa generalului Constantin Prezan de către generalul Berthelot la 7 martie 1919,131 a neliniştit şi mai mult autorităţile politico-militare româneşti.

Peste două săptămâni, însă, guvernul Karoly a demisionat, cedând puterea bolşevicilor în frunte cu Bela Kun, care a decretat imediat mobilizarea generală şi a declarat război tuturor statelor vecine în care se aflau unguri. Bolşevicii au cerut ca zona de demarcaţie să fie cea stabilită prin armistiţiul de la Belgrad şi au atacat trupele române în mai multe puncte. Aliaţii au fost surprinşi de această acţiune a noii puteri bolşevice apărută în centrul Europei, reprezentanţii lor lansându-se în lungi dezbateri asupra modalităţilor de rezolvare a situaţiei.

În toiul acestora, la 16 aprilie 1919, ca răspuns la atacurile trupelor ungare, generalul Berthelot a comunicat Marelui Stat Major Român că „românii sunt în drept, în caz de atac al ungurilor, să riposteze şi să treacă la ocuparea zonei care le-a fost fixată, până la limita zonei neutre”.132 Guvernele Aliate, iritate de iniţiativa generalului Berthelot, care nu mai executa ordinele primite în litera acestora, au cerut României ca acţiunea să fie strict limitată la protejarea conaţionalilor săi şi „să nu ia amploare inutilă”. Pentru a-i opri pe români pe linia fixată, la Paris s-a hotărât ca trupele române să fie puse sub oblăduirea Comandamentului francez, iar generalul Berthelot să fie înlocuit din funcţia de Comandant al Armatei Dunării, cu generalul Graziani.133

Aflând despre intenţia înlocuirii sale, generalul Berthelot a solicitat să se întoarcă în Franţa, „din motive de sănătate”. Momentul a fost deosebit de umilitor, după o perioadă de mai mulţi ani petrecută pe frontul românesc, unde a înţeles justeţea luptei românilor. Decizia a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor române care, la sugestia sa, au avut obiecţii faţă subordonarea trupelor române Comandamentului francez. Aceste obiecţii, exprimate de regele Ferdinand, de guvernul român şi de Înaltul Comandament Român au fost aduse la cunoştinţa Preşedintelui Consiliului de miniştri al Franţei,134 însă hotărârea de a fi schimbat din funcţie a rămas definitivă. Cu regretul a-şi fi sfârşit în acest fel cariera sa de ostaş pe frontul renaşterii naţionale româneşti, a părăsit România. Prin plecarea sa, România a pierdut un prieten, armata română un valoros ostaş, iar regele Ferdinand, un apropiat şi intim colaborator.

 

 

Recunoştinţa României faţă de generalul Berthelot

 

După sosirea în Franţa, generalul Berthelot a fost numit guvernator al oraşului Metz.135 Românii nu l-au uitat, întrucât toate momentele importante legate de războiul de eliberare şi reîntregire naţională erau legate şi de numele său. Ziarul „L’Independence roumaine” din 3 mai 1919, în articolele Plecarea generalului Berthelot, Ardealul către generalul Berthelot şi Generalul Berthelot i-a elogiat întreaga activitate pusă în sprijinul cauzei româneşti.136 La 14 iulie 1919, regina Maria i-a trimis o telegramă din care rezultau sentimentele de simpatie ale poporu-lui român faţă de el şi dorinţa de a asocia numele său de sărbătoarea victoriei.137

Precum se ştie, în faţa ofensivei bolşevice ungare şi în perspectiva instaurării bolşevismului în centrul Europei, puterile Aliate au cerut sprijinul României, care în acel moment dispunea de singura armată capabilă să rezolve această situaţie. Campania armatei române din vara anului 1919 a fost o campanie în interes european. Trupele române au reluat ofensiva, iar până la 4 iulie 1919 armata română a reuşit să alunge trupele ungare la vest de Tisa. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, au alungat autorităţile bolşevice şi au facilitat instalarea, cu sprijin francez, a unui guvern condus de amiralul Horty Miklos, care peste câţiva ani avea să reia aceeaşi politică revizionistă faţă de români. Trupele române au ţinut Budapesta sub ocupaţie până la 28 octombrie 1919, iar la sfârşitul lunii martie 1920, întreaga armată română a fost retrasă, cu acordul Aliaţilor, la est de frontiera româno-ungară stabilită de către Conferinţa de pace. Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la 4 iunie 1920, prin care s-a fixat o nouă frontieră arbitrară, cu concursul francezilor şi italienilor, a reprezentat momentul recunoaşterii de către învingători a unităţii naţionale româneşti. Chiar dacă a trebuit să împartă Banatul cu Serbia, iar frontiera cu Ungaria nu a rămas cea hotărâtă de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, România şi câştigase dreptul la existenţă şi la recunoaştere europeană.

La realizarea unităţii naţionale şi-au adus contribuţia, alături de naţiunea română,  au contribuit din plin militarii francezi de sub comanda generalului Berthelot. Pe parcursul războiului de eliberare şi unitate naţională, piepturile a 20 de militari francezi, între care 4 mareşali ai Franţei, 3 generali şi 13 ofiţeri (8 din trupele terestre şi 5 aviatori) fuseseră împodobite de către autorităţile politico-militare româneşti cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul”.138

Numele generalului Berthelot a fost asociat realizării depline a unităţii româneşti. La festivităţile prilejuite de încoronarea regelui Ferdinand ca rege al României, în octombrie 1922, a fost prezentă şi o delegaţie militară franceză, condusă de mareşalul Foch, alături de care s-a aflat şi generalul Henti Mathias Berthelot. Vizita militarilor francezi a dat prilejul unor mari manifestări de simpatie în ţara întreagă.139 La 22 octombrie 1922 statul român i-a donat generalului Berthelot, prin lege specială, domeniul aflat în comuna Fărcădin din judeţul Hunedoara, iar comuna a primit numele „General Berthelot”.140 Din momentul împroprietăririi, întregul său venit a fost depus la bănci româneşti, pentru a spori fondul cultural al Academiei Române, pentru acordarea de premii sau efectuarea de călătorii de studii,141 negustând decât rodul moral al unei bogăţii care l-a onorat până în ceasul morţii.

Cariera sa militară a continuat, în anul 1923 fiind numit guvernator militar al oraşului Strasbourg, iar între anii 1921-1925 a fost şi membru al Consiliului Superior de Război. A fost trecut în rezervă în anul 1926,142 când avea vârsta de 65 de ani. Pentru meritele sale în susţinerea cauzei româneşti, la 5 iunie 1926 Academia Română l-a proclamat în unanimitate ,,membru de onoare”,    punându-l „alături de fruntaşii realizării întregirii neamului, pentru că a contribuit puternic la reorganizarea armatei române şi la conducerea operaţiunilor; mai mult, a fost un puternic sprijinitor al acţiunilor noastre militare şi diplomatice pentru realizarea unităţii noastre naţionale”.143

La 1 decembrie 1926, la Strassbourg şi-a scris testamentul, în care, mulţumind naţiei române „de toate mărturisirile de recunoştinţă şi de dragoste ce mi-au fost arătate cu prisosinţă”, şi-a exprimat dorinţa de a întreţine „bune relaţii şi legături intelectuale între România şi Franţa”. Prin testament, el a dispus ca, începând din ziua încetării din viaţă, întreaga lui avere aflată în România – domeniul Fărcădin precum şi toate sumele depuse în numele său la Marmorosch Blank să intre în posesia Academiei Române. Aceste venituri, ce urmau să se constituie în „Fondul general Berthelot”, trebuiau folosite de către Academia Română pentru burse anuale de studii în Franţa pentru fiii şi fiicele de ofiţeri sau pentru cei ai căror ascendenţi au murit pentru realizarea unităţii naţionale române.144

A vizitat de mai multe ori domeniul, cheltuind sume importante pentru ameliorarea terenului ori pentru întreţinerea instalaţiilor. Aici a fost vizitat de mai mulţi oameni politici români, cu care se împrietenise în timpul anilor petrecuţi pe frontul românesc. Mitiţă Constantinescu îşi amintea că în timpul unei vizite, generalul Berthelot i-a spus că „dacă soldatul român ar fi fost pe acelaşi front cu cel francez şi sârb, de mult am fi câştigat războiul, căci nu cunosc pe lume decât aceşti trei vizeji”.145

A murit la 28 ianuarie 1931, la vârsta de 70 de ani, când pregătea un pelerinaj în România a tuturor francezilor care au fost cu el pe pământul românesc în timpul războiului de eliberare şi unitate naţională.146 Funeraliile au avut loc la 31 ianuarie 1931 la Capela Saint-Louis din Domul Invalizilor, unde, alături de oficialităţile franceze, au adus un ultim omagiu şi reprezentanţi ai statului român. Ministrul României la Paris, D.Cesianu, a depus pe sicriu Marea Cruce a Ordinului „Ferdinand”, dăruită de regele României, o ramură de bronz şi două coroane de flori, în numele Parlamentului şi Guvernului României, iar ataşatul militar român la Paris, colonelul Toma Dumitrescu, însoţit de 6 ofiţeri în uniformă de gală, au depus o coroană de flori în numele armatei române.147

Cu această ocazie, autorităţile române au trimis numeroase telegrame de confoleanţe.148 Regele Carol al II-lea a asociat numele generalului Berthelot de „zilele glorioase ale armatei române din 1917”. La rândul său, generalul Condeescu, ministrul Apărării, a afirmat cu acel prilej că „generalul Berthelot n-a fost pentru armata română numai şeful unei misiuni militare trimise de mareşalul Joffre, dar şi prietenul nedespărţit în toate împrejurările prin care am trecut”. În telegrama trimisă se afirma că, în semn de recunoştinţă, „Armata română îşi propune să aşeze bustul de bronz al lui Berthelot în Sala de Onoare a Muzeului Militar”. Preşedintele Consiliului de Miniştri a arătat „importanta sa contribuţie la reorganizarea armatei române” şi „partea glorioasă pe care a avut-o la victoria comună”, preşedintele Camerei Deputaţilor l-a numit „bravul erou, marele nostru prieten şi cetăţean de onoare”, iar preşedintele Senatului a afirmat că generalul Berthelot „a adus servicii neuitate României prin sfaturile sale şi prin partea luată la lupte” şi că „a trezit suferinţele noastre, speranţele noastre şi ridicarea noastră”. Academia Română a trimis o telegramă familiei generalului Berthelot, iar în ţară, ministrul Instrucţiunii Publice a trimis o circulară tuturor şcolilor secundare pentru comemorarea generalului Berthelot. La 1 februarie 1931, în biserica Mihai Vodă din Bucureşti s-a oficiat un recviem pentru pomenirea generalului Berthelot, la care au asistat primul ministru, alături de miniştri secretari de stat,149 după care, peste chipul său s-a aşternut umbra istoriei.

*

  • Omul Berthelot, trecut în nefiinţă, a rămas în inimile românilor, întrucât nicicând până la el şi nici după el, nici un francez nu s-a identificat atât de mult cu cauza românească. A venit pe pământ românesc dintr-un interes politico-militar şi a găsit aici o naţiune agresată din toate părţile de imperii hrăpăreţe.
  • Francezul M.H. Berthelot a căutat să descifreze şi să înţeleagă mentalitatea oamenilor politici români – atât a celor care nu se depărtaseră de rădăcina neamului, cât şi a celor pentru care banul era mai presus decât naţia. A pătruns cu inteligenţa sa galică sufletul soldatului român – în majoritate copii de ţărani -, rezistent a marşuri, oboseli, lipsuri de tot felul, ascultător, îndurător şi disciplinat, refractar la îndemnuri de răzvrătire, blând, resemnat adesea până la fatalism, dar mai ales patriot, cu o dragoste nemărginită de moşie.
  • Militarul H.M. Berthelot a înţeles repede că România se sprijinea, în îndeplinirea năzuinţelor sale, numai pe temeiuri de dreptate şi pe puterea militară proprie. A fost convins şi a convins chiar pe unii oameni politici că drepturile istorice ale românilor nu au preţ în faţa imperiilor, decât dacă aceştia sunt capabili să le impună cu forţa cuvântului sau cu puterea armelor.
  • Filo-românul H.M. Berthelot a fost conştient că dreptatea în sine rămâne un sentiment platonic, înfăptuirea ei atârnând, mai ales în situaţii-limită, de energia cu care era sprijinită de întreaga naţiune şi, mai ales, de talpa acesteia, ţăranul român. Generalul Berthelot a fost, cu adevărat, un francez cu inimă de român!
  • Istoria acelui moment dramatic şi, în acelaşi timp, înălţător, din existenţa naţiunii confirmă că bătălia pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea valorilor, intereselor şi nevoilor naţiei româneşti s-a purtat prin mintea elitelor sociale şi prin braţul înarmat al „tălpii ţării” – ţăranul şi muncitorul român. Figurile zgomotoase ale aşa-numitei „clase politice” au căutat avantaje, în orice circumstanţe, atât pentru ei cât şi pentru vlăstarele lor, prioritate la împărţirea şi distribuirea rolurilor şi funcţiilor şi justificări pentru perioada în care urmau să fie stabilite răspunderile pentru eşecuri sau nenorociri.
  • Le fel ca în alte situaţii similare, statele de dominaţie, imperiile, s-au confruntat pentru acapararea unor părţi din spaţiul românesc sau pentru desfiinţarea acestuia. S-au impus temporar, prin forţă şi viclenie, numai acelea care au avut iniţiativa strategică prin care au surprins nepregătite forţele de reacţie ale naţiunii române, au fost mai bine informate şi au acţionat cu inventivitate şi imaginaţie, în cel mai desăvârşit secret.
  • Puterea de jertfă a soldatului român şi îndărătnicia cu care şi-a apărat „vatra” au asigurat succesele pe câmpurile de luptă împotriva unor forţe duşmane copleşitoare ca număr şi tehnică, precum şi gloria nepieritoare a unor comandanţi, care au rămas modele de urmat pentru generaţiile viitoare. Chiar şi în momentele în care statul român a fost îngenunchiat, iar agresorii au avut impresia că au acaparat resursele sale strategice, naţiunea română a găsit puterea de a renaşte, precum pasărea Phoenix din cenuşă.
  • Momentele tragice ale istoriei românilor confirmă că în bătălia pentru salvarea naţiunii intră numai cei conştienţi de răspunderea pentru destinul naţiunii, militanţii veritabili pentru conservarea ideii de românism, cei modeşti, lipsiţi de orgolii şi de vanitatea caracteristică mercenarilor. Toţi aceştia au ţara drept sistem de referinţă, căreia îi subordonează totul, până la sacrificiu, iar oastea de ţară, pe care o înnobilează, rămâne perenul simbol al rezistenţei şi supravieţuirii naţiunii române.

 

Bucureşti, 15 noiembrie 2018                                                            Conf.univ.dr. Aurel V. David

 

Pro memoria,

Studiu elaborat într-o primă formă, în urmă cu 25 de ani, îmbunătăţit apoi în speranţa că va găsi vreun ecou în minţile celor care trebuiau să-i pomenească numele cu ocazia aniversării Marii Uniri. Recitindu-l, îmi păstrez afirmaţiile făcute atunci. Acest francez trebuie trecut printre eroii-martiri ai neamului românesc, pentru că a fost, într-adevăr, un francez cu inimă de român!

 

Textul a fost extras din vol. STUDII DE ISTORIE A ÎNĂLŢĂRII ŞI DECLINULUI NAŢIEI ROMÂNEŞTI, Editura „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA”, Bucureşti, 2006, p.449-476. Studiul a fost prezentat, în rezumat, sub titlul ,,Berthelot şi românii”, în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice desfăşurată la Academia Tehnică Militară, Secţiunea ştiinţe socio-umane, 10-11 iunie 1993.

 

 

Reeditat de Societatea Culturală Pro Maramureş

„Dragoş Vodă” Cluj-Napoca

            Preşedinte Vasile Iuga de Sălişte

1 România în primul război mondial. 1916-1919, vol. I, Documente, Bucureşti, 1934, p. 5-8;

2 V.Th. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului Romîniei, vol. I, Bucureşti, 1921, p. 14;

3 Emile Sergent, Les relations medicale franco-roumaines, în vol. Les francais et la Roumanie, Bucarest, 1937, p. 181;

4 Paul Gaultier, Lécons morales de la Guèrre, Paris, Flamarion, 1919, p. 205;

5 Idem., p. 206-207;

6 Charles Steinon, Le mystère roumain et la defection russe, Paris, Plon, 1918, p. 98;

7 C. Stere, Marele război şi politica României, Bucureşti, 1918, p. 265; este important de semnalat că, cu puţin timp înaite de război, diplomatul rus F.P.Fronton, fost ministru al Rusiei la Bucureşti, declarase că: ,,uitându-mă la hartă, mă prinde ciuda că aceste opt milioane de neam străin slavilor   s-au aşezat aici, pe frumoasele creste ale Carpaţilor, fiind ca o pană între popoarele slave şi împiedicând unirea lor…Dacă în locul acestor români ar fi locuit aici sârbii sau bulgarii, cât de simplu s-ar fi dezlegat chestiunea Orientului…”

8 Campania română din 1916, traducere din limba engleză, cu o prefaţă de Octavian Goga, Iaşi, 1918, p. 31;

9 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 369, Mission Militaire (Matériel), II, Serie A, Carton 381, dos. 10, rola 105, f. 188-189;

10 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 369, Matériel de guèrre I, rola 104, vol.365, f. 5;

11 V. Atanasiu, op. cit, p. 237;

12 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 369, Matériel de guèrre I, rola 104, vol. 365, f.43;

13 ,,Universul”, nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

14 Général Winogradsky, La guèrre sur le front oriental. En Rusie. En Roumanie, Paris, Nancy, 1926, p. 242-243;

15 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 46;

16 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3016, rola 177, c. 101-104;

17 Idem., rola 177, c. 105-107;

18 Général Pétin, Le drame roumain, 1916-1919, Payot, Paris, 1932, p. 19;

19 Général Pétin, op.cit., p. 20;

20 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3016, rola 177, c. 117-118;

21 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 64;

22 Général Pétin, Le drame roumain, 1916-1919, Payot, Paris, 1932, p. 20;

23 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3016, rola 177, c. 131-132;

24 Général Pétin, op. cit., p. 22-23;

25 Idem., p. 23-24;

26 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 315;

27 N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. II, Editura ,,Ramuri, Craiova, f.a., p. 200;

28 Vasile Th. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, vol. I, Bucureşti, 1921, p. 164-165;

29 Général Pétin, Le drame roumain, 1916-1919, Payot, Paris, 1932, p.30;

30 General Ioan Atanasiu, Războiul pentru reîntregirea neamului. Studiu critic, Bucureşti, 1936,    p. 393;

31 Mareşal Averescu, op. cit., p. 54;

32 Idem., op. cit., p. 70;

33 Général Petain, op. cit., p. 33;

34 Paul Gaultier, Lecons morales de la Guèrre, Flamarion, Paris, 1919, p. 210; diplomatul rus Polivanov viitoarea atitudine a Rusiei, afirmând că ,,acest ajutor militar al Rusiei a luat acum asemenea proporţii, încât promisiunea despăgubirilor teritoriale ale României pentru intrarea sa în război prevăzută în acordul menţionat mai sus, trebuie indubitabil să fie supusă unei revizuiri”;

35 Idem., p. 211;

36 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 5 N, 142, col. Xerografii Franţa, pach. XXXVI, doc. nr. 14;

37 Idem., pach. XXXVI, doc. nr. 15;

38 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 108;

39 Général Winogradsky, La guèrre sur le front oriental. En Rusie. En Roumanie, Paris, Nancy, 1926, p.238;

40 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 98-99;

41 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 114;

42 Général Pétin, op. cit., p. 60;

43 Idem., p. 66;

44 Idem., p. 84;

45 Idem., p. 124;

46 Paul Gaultier, op. cit., p. 208;

47 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 130;

48 Idem., f.131;

49 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 315;

50 Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial. 1916-1918, Bucureşti, 1981, p. 71;

51 N. Constantinescu, I. Cupşa, Efortul militar şi material al României în anii primului război mondial, în ,,Anale de Istorie, anul XXII , 1977, nr. 3, p. 15. În timpul campaniei militare din toamna anului 1916, armata română pierduse 250.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), 290.000 de puşti, 250 de mitraliere şi 450 de tunuri.

52 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3017, rola 177, c. 363-364;

53 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 133-134;

54 Idem., f. 137;

55 Ibidem., f. 150;

56 Ibidem., p. 151;

57 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3171, rola 176, c. 290-297;

58 Idem., rola 174, c.148-151;

59 Ibidem., rola 174, c. 154-160;

60 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 156;

61 Idem., rola 104, vol. 365, f. 158-159;

62 I. Şuţa, Infanteria română, vol. II, Bucureşti, 1982, p. 78;

63 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N, 3171, rola 176, c. 288-311;

64 Idem., 16 N 2994, colecţia Xerografii Franţa, pach. XXXVII, doc. 2;

65 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 179;

66 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365, f. 197;

67 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 2994, colecţia Xerografii Franţa, pach. XXXVII, doc. nr. 4;

68 Constantin Bacalbaşa, Pleacă şoimii, în ,,Universul, nr. 22 din 1 februarie 1931;

69 ,,Universul”, nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

70 V. Atanasiu, op. cit., p. 307-308;

71 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans -Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365,                f.221-222;

72 Idem., f. 230-231;

73 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 68, rola 175, c. 860-918;

74 Idem., 16 N 3018, rola 177, c. 521-524;

75 Idem., 16 N 3171, rola 176, c. 424-426;

76 Idem., 17 N 551, carton 14, dos. 2, rola 174, c. 418-445, 467-470;

77 Idem., rola 174, c. 453-455;

78 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 365, Matériel de Guèrre, I, rola 104, vol. 365,                   f. 237-141;

79 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3171, rola 176, c. 418-423;

80 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 144;

81 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 1380, rola 177, c. 527-529;

82 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 366, Matériel de Guèrre, II, rola 104, vol. 366,                f.1-4; Idem., rola 104, vol. 366, f. 84-85;

83 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3171, rola 176, c. 445-461;

84 Idem., 16 N 3171, rola 176, c. 430-439;

85 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 366, Matériel de Guèrre, II, rola 104, vol. 366, f.37;

86 General Traian Moşoiu, Memorial de război (august–octombrie 1916), Editura ,,Dacia”, Cluj- Napoca, 1987, p. 43;

87 V. Atanasiu, op. cit., p. 237; – este important de reţinut că în cursul anului 1917, armata română a primit din Franţa şi Anglia, 150.000 de puşti ,,Lebel” de 8 mm, 1957 de mitraliere, 2735 puşti mitraliere, 1.300.000 de grenade, 84 tunuri de câmp, 92 tunuri grele, 49 obuziere grele, 130 mortiere de tranşee; numai din Franţa a oprimit 50 de avioane de cercetare şi de luptă;

88 ,,Universul” nr. 27, din 31 ianuarie 1931;

89 Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, vol. I, Cluj, 1926, p. 131-140;

90 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 1380, rola 177, c. 475-479;

91 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 366, Matériel de Guèrre, II, rola 104, vol. 366, f.79;

92 Ministerul de Război, Anuarul ofiţerilor şi drapelelor armatei române cărora li s-a conferit Ordinul ,,Mihai Viteazul. 1916-1920, p.38;

93 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3171, rola 176, c. 489-492;

94 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 366, Matériel de Guèrre, II, rola 104, vol. 366,                f.114-116;

95 Idem., rola 104, vol. 366, f. 117;

96 Maiorul N. Cerbulescu, Generalul Henri Berthelot, Sibiu, 1931, p. 18-22;

97 Maior Romeo Zamfirolu, Cu al 2-lea de grăniceri în foc, Bucureşti, 1929, p. 6;

98 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 2995, rola 175, c. 546-547;

99 V. Bianu, Vasile Bianu, Însemări din războiul României Mari, vol. I, Cluj, 1926, p. 231;

100 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3171, rola 176, c. 568-577;

101 I.M. Kazanski, Diplomaţia sovietică în lupta pentru soluţionarea echitabilă a problemei basarabene. Privire istorică (1918-1940), în ,,Nistrul” (Chişinău), nr. 12, 1982;

102 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 323;

103 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 367, Matériel de Guèrre, III, rola 105, f. 66-94;

104 Arhiva M.A.E., fond Marele Cartier General, dos. 2090, f. 5; Misiunea militară franceză în România, Nota nr. 2681, Iaşi, 9/22, febr. 1918;

105 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Guèrre 1914-1918, Balkans-Roumanie, vol. 367, Matériel de Guèrre, III, rola 105, f. 117;

106 V. Bianu, op. cit., vol. I, p.344;

107 V. Bianu, Vasile Bianu, Însemări din războiul României Mari, vol. I, Cluj, 1926, p. 348;

108 ,,Universul”, nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

109 V. Bianu, op. cit, vol. I, p. 345;

110 Mareşal Alexandru Averescu, op. cit., p. 328-329;

111 Ministerul de Război, Anuarul ofiţerilor şi drapelelor armatei române, cărora li s-a conferit ordinul ,,Mihai Viteazul”, 1916-1920, p. 30;

112 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Directions des Affaires Politiques et Comerciales, Serie Z, carton 571, doss.7, Roumanie, Mission militaire francaise, vol. 19, rola 179, c.369-370;

113 Idem., vol. 19, rola 179, c. 363-368;

114 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3026, rola 177, c.633-634;

115 Col. Bujac, Campagne de l’armé roumaine (1916-1918), Paris, Lavanzelle, 1933, p. 148-149;

116 Ion Focşăneanu, Momente de la lutte du peuple romain pour l’accomplissement de l’unité d’état, în ,,Revue Roumaine d’Histoire”, tome VIII, nr.1, 1969, p. 73;

117 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Directions des Affaires Politiques et Comerciales, Serie Z, carton 76, doss.4, Série Europe, Sous-série Autriche, vol 33, rola 249, c. 17-18;

118 Idem., Archives Diplomatiques, Série Europe 1918-1929, Sous-série Roumanie, vol. 31, rols 187, c. 316-317;

119 Vasile Th, Cancicov, op. cit., vol. II, p. 646-647;

120 Maiorul N. Cerbulescu, op. cit., p. 27;

121 ,,Unirea, din 10 decembrie 1918, număr de propagandă 22;

122 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Serie Z, carton 76, doss.4, Série Europe 1918-1929, Sous-série Roumanie, vol 32, rola 187, c. 364;

123 Desăvârşirea unităţii naţionale-statale a poporului român. Recunoaşterea internaţională. 1918, vol.III, Bucureşti, 1986, p. 88;

124 Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Editura revistei ,,Societatea de mâine, Cluj, 1926, p. 156;

125 Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea internaţională. 1918, vol.IV, Bucureşti, 1986, p.70;

126 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3172, rola 175, c.1069-1076;

127 Maiorul N. Cerbulescu, op. cit., p. 25;

128 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3173, rola 175, c.1077-1079;

129 Idem., rola175, c. 1080-1082;

130 Idem., rola 175, c. 1087-1088;

131 Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea internaţională. 1918, vol.IV, Bucureşti, 1986, p. 72;

132 Idem., p.73;

133 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Z, carton 571, doss.7, Roumanie, Mission militaire francaise, vol. 19, rola 179, c. 423-424;

134 Arhivele Statului Bucureşti, Service Historique de l’Armée, Vincennes, Ministère de la Guèrre, Etat Major de l’Armée, 16 N 3172, rola 175, c.1114;

135 ,,Universul”, nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

136 Arhivele Statului Bucureşti, Ministère des Affaires Etrangères, Archives diplomatiques, Série Z, doss. 7, Roumanie, Mission militaire francaise, vol. 19, rola 179, c. 435-437;

137 Idem., vol.19, rola 179, c. 442;

138 Aurel David, Militari francezi: ,,Trăiască România Mare”, în ,,Revista de istorie militară”, 3(14), 1992, p. 9-17;

139 Arhivele Statului Bucureşti, Microfilme Franţa, rola 183, c. 413-415, Attaché militaire Bucarest, 27 octombrie 1922, raport nr. 614, Petil;

140 ,,Universul”, nr. 28, din 1 februarie 1931;

141 Ultimul gest al marelui ostaş, în ,,Viitorul, nr. 6896 din 1 februarie 1931;

142 ,,Universul”, nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

143 ,,Universul”, nr. 29 din 2 februarie 1931;

144 Gen. Berthelot, Acesta-mi  este testamentul, în ,,Universul”, nr. 28 din 1 februarie 1931;

145 Mitiţă Constantinescu, Generalul Berthelot. Amintiri, în ,,Viitorul”, nr. 6897 din 2 februarie 1931;

146 General Radu Rosetti, Cum l-am cunoscut, în ,,Viitorul, nr. 6895, din 31 ianuarie 1931;

147 ,,Universul nr. 27 din 31 ianuarie 1931;

148 Maiorul N. Cerbulescu, op. cit., p. 42-45;

149 Recviem pentru generalul Berthelot, în ,,Universul, nr. 29 din 2 februarie 1931.

Leave your comment