FSCR - Impreuna vom salva Romania!

***

Sub privirile întregii lumi, Uniunea Europeană se conturează tot mai mult ca o superputere, prin excelenţă în plan economic, ca un centru de putere a unei „lumi multipolare” în devenire, cu o viziune şi interese diferite faţă de cele ale SUA. Cine mai crede că lărgirea NATO şi lărgirea Uniunii Europene sunt două acţiuni „complementare” riscă să aibă mari surprize şi dezamăgiri în viitor.

NATO „lărgit”, din voinţa politică şi eforturile Washingtonului, va fi o alianţă militară nefuncţională, încorporând „Vechea Europă”, reprezentată cu precădere de Franţa şi Germania, pe care SUA nu mai pot conta, şi „Noua Europă”, cuprinzând fostele state „inamice”, membre ale defunctului Tratat de la Varşovia, în care americanii îşi pun speranţele pentru a se mai putea menţine în Europa.

O dată cu aprobarea Constituţiei Uniunii Europene, proces dificil, se crea baza legală pentru construirea sistemului de securitate al UE în afara NATO. Acesta este motivul pentru care Washingtonul face tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica adoptarea Constituţiei UE, acţionând prin agenţii săi de influenţă din Polonia, Franţa şi Olanda.  Practic, începând din mai 2006 Tratatul Constituţiei Europene este ratificat de Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.

Tratatul care constituie Constituţia Europeană a fost semnat de către reprezentanţi ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004 şi a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în a câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituţiei este foarte incert, spre satisfacţia „Casei Albe” şi a serviciilor sale secrete. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006.

Cu siguranţă, în acest joc politic periculos este antrenată şi România. Pe de altă parte, toate statele din fosta lume comunistă care sunt sau se vor integra în Uniunea Europeană vor fi obligate să se încadreze, fără rezerve, în politica externă şi de securitate a acestei organizaţii. Acest lucru este obligatoriu şi pentru România, ţară integrată în Uniunea Europeană în anul 2007. Cu alte cuvinte, nu greşesc cei care constată că extinderea spre Est a NATO şi a Uniunii Europene constituie expresia unei acerbe lupte subterane pentru sfere de influenţă în această parte a continentului, la care ia parte, mai mult sau mai puţin vizibil, şi Federaţia Rusă. Gândind logic, putem afirma la final că Uniunea Europeană lărgită cu o constituţie proprie nu-şi va lăsa securitatea pe mâna unei puteri extra-europene, chiar dacă aceasta se numeşte SUA.

Pentru perioada cât va mai exista, NATO nu va mai fi o alianţă menită să apere zona euro-atlantică împotriva unei agresiuni externe, pentru că un asemenea pericol nu există. Încercările Washingtonului de a angaja NATO în războaie în afara zonei sale de responsabilitate stabilită prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 au eşuat şi nu vor avea nici o şansă de succes nici în viitor. Tot ce va putea face NATO este să împiedice izbucnirea unor războaie între proprii săi membri. Putem lua în calcul un conflict între Spania şi Marea Britanie în problema Gibraltarului, dar şi mai probabil între Grecia şi Turcia, care constituie „călcâiul lui Ahile” al NATO. La acestea se va adăuga tara de probleme conflictuale dintre alţi membri admişi, cum este şi disputa fără sfârşit dintre România şi Ungaria în problema Transilvaniei.

Un adevăr fundamental scăpat din vedere de către clasa politică din România este acela că NATO nu a oferit şi nu oferă garanţii ferme de securitate statelor membre. Acest lucru rezultă din conţinutul Articolului 5 al Tratatului de la Washington, care a fost negociat timp de un an de zile cu statele Europei Occidentale, care nu l-au acceptat în această formă, dar care le-a fost impus de către Washington prin presiuni şi ameninţări că nu se vor bucura de „binefacerile” Planului Marshall dacă nu îl vor accepta.

Iată cum sună acest articol: „Părţile (adică statele semnatare) sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor: ca atare, ele convin că, dacă un asemenea atac se va produce, fiecare dintre ele exercitând dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta partea sau părţile astfel atacate, luând imediat, individual şi de acord cu celelalte părţi, MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice atac armat în acest fel şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi securitatea internaţională.

Nu trebuie să fii expert în drept internaţional pentru a-ţi putea da seama că sintagma …MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ…elimină orice idee de „garanţii ferme de securitate” din acest articol. „Măsura pe care o va socoti necesară” partea semnatară poate fi şi aceea de a nu lua nici o măsură.

Pentru prima dată în istoria NATO, articolul 5 a fost invocat în legătură cu teribilele atacuri teroriste împotriva Statelor Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, dar a rămas fără urmări.

România, ţara cu cele mai contestate frontiere din Europa, ar fi bine să nu se considere în deplină siguranţă ca membră a NATO. Să ne reamintim lecţiile de istorie: am fost aliaţi cu Ungaria în „Axa de Fier”(1940-1944) şi am pierdut partea de nord-vest a Transilvaniei. Ne-am regăsit ca aliaţi ai Ungariei în Tratatul de la Varşovia şi ne-am ales cu „Regiunea Autonomă Maghiară”.  Oare prezenţa alături de Ungaria în NATO ce surpriză ne va aduce?

Să nu se uite, de asemenea, că, în iunie 1999, generalul american Weslei Clark, în calitate de comandant suprem al NATO, a declarat public, în auzul întregii Europe, că „Tratatul de la Trianon este învechit”. Iar în prezent, acest adversar declarat al României Mari, l-am numit pe Weslei Clark, este consilier al premierului Victor Ponta! Prin urmare, România ar trebui să ducă o politică deosebit de echilibrată şi să-şi caute sprijinitori în Europa, nu peste Atlantic sau în Asia (a se vedea cazul Chinei). Dacă s-ar pune vreodată problema revizuirii frontierei dintre România şi Ungaria, SUA vor fi de partea Ungariei, indiferent de serviciile pe care Bucureştii le prestează în favoarea Washingtonului.

Cartea mai pune în lumină adevăruri zguduitoare şi dureroase, demonstrând modul în care România este subminată în mod sistematic şi permanent, cum este împinsă încet dar sigur spre federalizare şi, în final, spre dezmembrare. Toate acestea se datoresc bazei economice extrem de precare a societăţii româneşti, ceea ce ne face să fim lipsiţi de coeziunea socială, de disciplina socială şi de cultul muncii, adică acele caracteristici fundamentale proprii unei naţiuni moderne.

Se demonstrează, astfel, că toate guvernele care s-au perindat la conducerea României din 1990 şi până în 2014 s-au dovedit incapabile să soluţioneze problemele majore ce confruntă societatea românească şi impotente în faţa ofensivei continue a Ungariei împotriva intereselor României în toate planurile, dar mai ales în spaţiul Transilvaniei.

După cum se ştie, aprecierea bazată pe datele şi concluziile SRI şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit căreia guvernul de la Bucureşti a pierdut controlul asupra judeţelor Covasna şi Harghita, este absolut conformă cu realitatea.

Clasa politică românească, scindată până la absurd, ineficientă şi iresponsabilă în actul de guvernare, coruptă şi gata la orice compromisuri cu factorii de presiune externi, mai ales cu Ungaria care a acţionat prin UDMR, vârful de lance al serviciului ungar de spionaj – AVO, a cedat pe toate fronturile.

România este bătută pas cu pas de către Ungaria în spaţiul Transilvaniei, în primul rând pe frontul economic. Concesiile gradate şi în secret făcute UDMR de către guvernele CDR, în perioada 1997-2000,  PDSR/PSD, în perioada 2000-2004, Alianţei „DA”/ PDL-PNL şi PDL-UNPR, în plan cultural, politic, dar mai ales economic vor conduce la situaţia când cel puţin partea centrală a tuturor oraşelor din Transilvania să fie stăpânită de maghiari. Menţinerea la putere a acestor guverne cu sprijinul UDMR a costat extrem de scump şi a angajat ţara pe coordonate deosebit de periculoase. Iar tratatele de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Ungaria nu au schimbat nici pe departe poziţia guvernului de la Budapesta faţă de România.

Dezastrul economic şi sărăcia generală tot mai accentuată obligă guvernele de la Bucureşti la concesii umilitoare şi dureroase. Pe acest fond creşte pericolul unor tendinţe centrifuge în toate provinciile istorice. Apelul de tristă amintire al lui Sabin Gherman: „M-am săturat de România” s-ar putea întinde ca o molimă. Dacă nu se va reface din punct de vedere economic şi nu vor fi stopate cu fermitate acţiunile subversive ale Ungariei exercitate prin UDMR, dacă vor fi tolerate tendinţele şi programele regionaliste şi autonomiste, federalizarea şi, în final, scindarea României nu vor putea fi evitate.

Nimeni nu militează pentru măsuri şi acţiuni extreme şi nu are intenţia să aprindă patimi naţionalist-şovine. România şi Ungaria, pentru a supravieţui, trebuie să ajungă la o reconciliere istorică reală, nu cosmetizată. Uniunea Europeană este cadrul în care acest lucru va deveni obligatoriu. Unul dintre principiile fundamentale ale acestei puternice organizaţii este acela că relaţiile economice cele mai puternice trebuie să se dezvolte între statele cu frontiere comune. România şi Ungaria nu vor putea face excepţie de la acest principiu.

Ca o concluzie generală, în contextul geo-strategic prezentat, „Frăţia spionilor” ne arată procesul de restructurare şi rolul funcţional avut în istorie de către principalele agenţii de spionaj din lume. O etapă în care spionii şi contraspionii se află sub focul încrucişat al marilor bătălii ce se dau la această oră pentru o Nouă Ordine Mondială.

Făcând referire strictă la ţara noastră, România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scăpe de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă, şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa- declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasinii diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte…

În fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniștirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. În acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995.

Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac „jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice.

Un alt plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină a aderat la NATO în 2004.

În plus, să nu uităm că ruşii au recrutat masiv agentură în ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989.

Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de ’89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post-revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm.

În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de telur (cele mai mari din lume), aur şi argint, toate de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insula şerpilor. Să nu uităm, totodată, gazele de şist, ţara noastră fiind a doua din Europa ca zăcăminte.

În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula şerpilor, Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei, fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita actul de samavolnicie săvârşit de guvernarea lui Emil Constantinescu, „liderul regional” care a acceptat cu zâmbetul pe buze bombardamentele NATO din 1999, agresiune ce a condus la moartea a numeroşi civili, Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil, şi Republica Moldova (est) – ţară în care, în ciuda apropierii de structurile Uniunii Europene, se continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt.

Din nefericire, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB” acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiştii acestei companii. Adică… de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 380.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie”…

Federatia Societatea Civila Romaneasca

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

Etichete: , ,

Leave your comment