FSCR - Impreuna vom salva Romania!

***

În România, Serviciul Român de Informaţii, destinat securităţii interne, şi Serviciul de Informaţii Externe, la care se cere adăugată şi Direcţia Generală de Informaţii a Apărării, specializată în cercetarea strategică militară externă, sunt organe de importanţă vitală pentru existenţa României ca stat. Din păcate, acestea sunt încă departe de standardele minime de profesionism şi performanţe. În afara efectelor grave generate de actele de trădare, culminând cu cazul „generalului Mihai Pacepa”, unul dintre cele mai mari din istoria României, de epurarea masivă a specialiştilor sub paravanul „demascării securităţii ca poliţie politică”, de penetrare a acestor servicii de către consilieri proveniţi din serviciile de spionaj ale unor puteri occidentale, prioritar americane, serviciile secrete ale României sunt paralizate şi împiedicate să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale şi de prezenţa în fruntea acestora a unor oameni politici, a unor „activişti de partid”, total incompetenţi în aceste domenii cu totul speciale.

În statele dezvoltate şi civilizate ale lumii, serviciile de spionaj şi contraspionaj (de securitate) sunt conduse de aşi, de adevăraţi maeştri ai meseriei, crescuţi în cadrul acestor servicii şi promovaţi în funcţii de directori generali după 20-25 de ani de activitate practică, trecuţi prin toate compartimentele şi care au obţinut cele mai bune rezultate.

Cei care au deţinut funcţiile de directori ai SRI şi SIE în ultimii 25 ani, respectiv Virgil Măgureanu, Costin Georgescu, Radu Timofte, George Cristian Maior sau Ioan Talpeş, Cătălin Harnagea, Gheorghe Fulga, Teodor Meleşcanu au fost orice, numai specialişti în contraspionaj şi spionaj nu. Datorită unei slabe culturi în domeniile serviciilor secrete, ale spionajului şi contraspionajului, atât la nivelul de mase, cât mai ales la cel al clasei politice, există pericolul ca România să piardă controlul asupra serviciilor sale secrete, atât sub euforia admiterii în NATO, cât şi sub influenţa „parteneriatului strategic cu SUA”. O asemenea situaţie ar avea consecinţe dezastruoase pentru societatea românească şi întregul ei viitor. De la cel mai simplu cetăţean la şeful statului, trebuie cunoscut adevărul ce dăinuie de secole şi milenii potrivit căruia controlul asupra serviciilor secrete este un atribut sacru exclusiv al statului, condiţie esenţială a supravieţuirii acestuia, şi nu se împarte absolut cu nimeni. Serviciile de spionaj ale unui stat independent şi suveran pot avea contacte şi schimburi de informaţii cu serviciile similare ale altor state chiar şi atunci când este vorba de un stat cu care se află în stare de război. În materie de spionaj şi contraspionaj nu există „standarde NATO”, iar serviciile secrete membre nu se subordonează nici unei structuri a Comandamentului Suprem NATO de la Bruxelles şi nu sunt nici pe departe „inoperabile”.

În noile condiţii din Europa şi din lume, numai serviciile de informaţii ale statului sunt total insuficiente pentru satisfacerea enormelor nevoi de informaţii ale societăţii româneşti, aflate la periferia civilizaţiei Europei. Vor trebui create structuri de informaţii private, începând chiar cu întreprinderile mici şi mijlocii, până la ceea ce a mai rămas din „giganţii industriali”. Dacă nu se va proceda aşa, în contextul acerbei concurenţe generate de procesul de „globalizare” , toate companiile româneşti care vor încerca să se manifeste pe piaţa Uniunii Europene și pe cea mondială vor fi zdrobite.

Un alt adevăr universal pe care ar trebui să-l cunoască toţi românii este acela că serviciile de spionaj şi contraspionaj din toate statele lumii se află într-o continuă confruntare unele cu altele, indiferent dacă este vorba de ţări aliate sau adversare.

Învinuirea adusă serviciilor de informaţii ale României socialiste că „au spionat împotriva NATO” este nu numai ridicolă, ci de-a dreptul hilară. Toate serviciile din lume erau focalizate pe spaţiul NATO şi pe cel al fostei URSS. România nu putea face excepţie de la această situaţie, mai ales că, în spionaj, nu există nici aliaţi şi nici duşmani. Toţi sunt trataţi la fel, ştiindu-se din lecţiile istoriei că „aliaţii de astăzi ar putea ajunge inamicii de mâine”, aşa cum s-a întâmplat după 1989.

În acest secol XXI, ca toate celelalte state ale lumii, România va trebui să pună accentul principal pe culegerea de informaţii economice, care, în proporţie de 95% pot fi obţinute din surse deschise, legale. Chiar dacă reprezintă numai 5%, obţinerea unor informaţii secrete este de importanţă vitală. Spionajul începe din momentul în care pentru intrarea în posesia unei informaţii de mare valoare este nevoie să se încalce legea. Serviciile de informaţii ale României nu vor putea renunţa la acest lucru dacă dorim să supravieţuim ca entitate statală.

În legătură cu această dimensiune a activităţii serviciilor de informaţii, adică de spionaj, nu se pun întrebări şi nu se dau răspunsuri. Serviciile de spionaj ale unui stat care se respectă nu semnează absolut cu nimeni nici un acord şi nici o înţelegere de natură să le limiteze libertatea absolută de acţiune. Există informaţii că, pe timpul directoratului domnului Ioan Talpeş, Serviciul de Informaţii Externe a fost constrâns să semneze o astfel de înţelegere. Din motive evidente, spionajul economic al României nu se poate orienta decât tot pe spaţiul euro-atlantic.

Israelul, Japonia, Franţa, Germania, China şi Rusia spionează, mai ales din punct de vedere economic, în spaţiul SUA, ceea ce este cel mai firesc lucru din lume. Din SUA, şi în general din spaţiul ultradezvoltat euro-atlantic ai şi ce culege.

Dacă tot am adus anterior în discuţie Pactul Nord-Altantic, subliniem că, cu sau fără voia Washingtonului, în legătură cu viitorul NATO există semne certe că NATO nu va mai supravieţui ca „principală structură militară de securitate” în Europa. Se pare că după evoluţia relaţiilor interatlantice din ultimii 24 ani, această ipoteză câştigă teren. Dat fiind faptul că, în ultimii 65 de ani NATO a constituit cel mai strălucitor giuvaier din coroana politicii externe a Statelor Unite ale Americii, a faptului că această alianţă militară a garantat hegemonia SUA asupra Europei Occidentale, conform unei concepţii a guvernanţilor de la Washington, potrivit căreia „cine stăpâneşte Europa stăpâneşte lumea”, interesul pentru menţinerea şi lărgirea acestei alianţe este absolut de înţeles. Analiştii politico-militari de o parte şi de alta a Atlanticului au înţeles că tocmai aceasta a fost raţiunea de bază a creării NATO, şi nu apărarea împotriva „expansiunii comuniste”, aşa cum s-a pretins timp de 45 de ani de război rece.

Dacă rolul NATO s-ar fi rezumat la apărarea împotriva „pericolului comunist”, alianţa ar fi trebuit să se dizolve după dispariţia Tratatului de la Varşovia, colapsul „lumii comuniste” şi dezmembrarea fostei URSS, dar acest lucru nu s-a produs, datorită opoziţiei înverşunate a Washingtonului.

***va urma***

Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE

Federatia Societatea Civila Romaneasca

Etichete: , ,

Leave your comment