FSCR - Impreuna vom salva Romania!

Nr. 19/05.04.2011

De la inceputurile lor, chiar de la incheierea procesului de etnogeneza a poporului roman, atasamentul si grija romanilor pentru animale au fost recunoscute pretutindeni. La romani, se spune ca nu exista casa fara un caine, iar casa fara caini este nepazita si nesigura.

In sprijinul acestei asertiuni, putem aduce si argumente de ordin economic si traditional, stiut fiind ca romanul a fost frate cu codrul si cainele, ocupandu-se cu transhumanta, vanatul si agricultura. Aceasta simbioza a asigurat, uneori, supravietuirea si securitatea romanilor.

Cresterea animalelor a fost ocupatia de baza a romanului, iar cainele i-a fost paznic, frate, stalp si ajutor in momente de restriste.

Cu timpul, greutatile vietii, constrangerile economice si sociale, tot mai multe si mai severe, l-au facut pe om sa uite aceasta relatie naturala, fireasca dintre el si caine si sa se dedice, in principal, grijilor vietii de maine, cresterii si educatiei copiilor, amenajarilor domestice si mai putin ingrijirii unui caine.

Pe de alta parte, modernismul, snobismul exagerat si, in general, societatea de consum  au creat o alta relatie intre caine si stapan, de natura cultural-economica si de imagine, lasand de-o parte aspectele traditionale, spirituale si intime ale raportului dintre om si caine. Se stie ca, mai intai, romanul isi hranea cainele si animalele si mai apoi pe sine.

Aceste realitati ale societatii noastre au generat un fenomen cu aspecte inumane, lipsite de simtire si afectiune romaneasca, acela al omniprezentei pe strazi si in orice spatiu public a cainilor fara stapan, care de multe ori a creat victime nevinovate in randul batranilor, femeilor si al copiilor.

La randul lor, caini nevinovati, haituiti si infometati au fost macelariti de oameni fara suflet, de guvernanti, primari si chiar de sefi de stat, prin decizii lucide. Ce mai putem afirma, cand este vorba de oamenii de rand, cu o cultura civica sumara si lipsiti de elementare resurse de existenta. Raporturile lor cu cainii vagabonzi nu sunt numai antagonice, ci au devenit dusmanoase, aproape de razboi total si de distrugere a rasei canine. Ce ne-a determinat oare sa devenim astfel de oameni? Nu cumva politica de supravietuire promovata consecvent de guvernanti, de lipsa generala de resurse pentru a putea fi guvernati cum vor ei, de invrajbire intre oameni, intre bogati si saraci, intre diferitele categorii profesionale, pentru a ne lupta intre noi, lasand spatiul politic si economic liber pentru ca ei sa manevreze, manipuleze si sa actioneze liber, nestingheriti de nimeni si dupa bunul plac, pentru a se imbogati fara just temei?

Aceasta lupta si contrarietate duse la absurd, s-au transferat tiptil si in relatiile noastre cu natura, cu animalele, cu cainele, in particular, pe care nu il mai hranim, il aruncam in drum si, in final, dorim sa-l omoram, sa-l strivim ca pe vierme. Copiii nostri plang pentru aceste fapte, de multe ori plang si sotiile dar, treptat, ura care s-a instalat in societate, ne stapaneste si care este intentionat intretinuta de clasa politica ii contamineaza si pe ei, trecand apoi la exterminarea celui mai bun prieten al nostru-cainele.

Nu dorim sa ridicam o oda pentru cainii nostri, buni sau rai, ci cu putina tristete si blandete, in acelasi timp, am dori sa-i indemnam pe compatriotii nostri sa priveasca in ochii cainelui si ar putea deslusi aceeasi tristete si chiar blandete in privirile lor pierdute. Ne trebuie mai mult suflet si bunatate, sa nu ne mai instrainam, sa redevenim ce am fost-adica oameni, in ciuda celor ce ne conduc, care ne doresc sa fim animale, sa ne hranim cu putin si sa ne sfasiem intre noi.

De cele mai multe ori, guvernantii au mimat masuri pentru salvarea cainilor vagabonzi, sub diverse formule neviabile, si de fiecare data au lipsit rezultatele pozitive si, mai ales, solutile definitive si complete.

Am fi putut ca, in acest material, sa ne ocupam de programe, strategii si planuri complete si fanteziste de salvare a cainilor, cum s-a procedat, in mod arogant,      pana in prezent, insa am preferat sa apelam la suflet, la intelegerea si compasiunea romanului, pentru tot ceea ce este in suferinta si in nevoie si sa ii trezim sentimentele traditionale de iubire pentru caini, pentru animale, in general.

Daca am reusit acest lucru, FSCR recomanda tuturor cetatenilor, guvernantilor si politicienilor sa aloce din timpul lor numai 10 minute de gandire pentru soarta cainilor si suntem siguri ca vom gasi si solutii si bani, chiar si din confiscarea unor averi furate din avutia nationala.

 

 

Dipl. Ec. Petre RACANEL

Presedinte

Leave your comment