FSCR - Impreuna vom salva Romania!

A

***

Spionajul începe din momentul în care pentru intrarea în posesia unei informaţii de mare valoare este nevoie să se încalce legea. Serviciile de informaţii ale României nu vor putea renunţa la acest lucru dacă dorim să supravieţuim ca entitate statală.

În legătură cu această dimensiune a activităţii serviciilor de informaţii, adică de spionaj, nu se pun întrebări şi nu se dau răspunsuri. Serviciile de spionaj ale unui stat care se respectă nu semnează absolut cu nimeni nici un acord şi nici o înţelegere de natură să le limiteze libertatea absolută de acţiune.

Se pare că pe timpul directoratului domnului Ioan Talpeş, Serviciul de Informaţii Externe a fost constrâns să semneze o astfel de înţelegere. Din motive evidente, spionajul economic al României nu se poate orienta decât tot pe spaţiul euro-atlantic.

Israelul, Japonia, Franţa, Germania, China şi Rusia spionează, mai ales din punct de vedere economic, în spaţiul SUA, ceea ce este cel mai firesc lucru din lume. Din SUA, şi în general din spaţiul ultradezvoltat euro-atlantic ai şi ce culege.

Cred că nimeni nu se aşteaptă să căutăm informaţii în pustiul Saharei, ca să nu supărăm pe cineva.

Printre problemele majore tratate, autorii acordă atenţia cuvenită obiectivului naţional de aderare a României la alianţa NATO, considerând acest demers ca fiind de natură să ofere ţării noastre garanţii solide de securitate, să ne alinieze la valorile democraţiei occidentale, să ne faciliteze condiţii optime de refacere economică.

Domnii Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase pornesc de la ipoteza că, şi în secolul XXI, NATO va constitui principala structură de securitate a Europei. Într-o asemenea ipoteză, modul cum autorii realizează integrarea Strategiei Naţionale de Securitate a României şi sarcinile serviciilor secrete în standardele şi obligaţiile ce decurg din apartenenţa la această alianţă sunt logice şi convingătoare.

Această ipoteză este viziunea optimistă cu privire la viitorul NATO, viziune reprezentând „partea plină a paharului”. Aceasta este şi viziunea Washingtonului, însuşită fără comentarii de către întreaga clasă politică românească, lucru demonstrat şi de votul „în unanimitate” al Parlamentului României în favoarea aderării la NATO din 26 februarie 2004.

Cu sau fără voia Washingtonului, în legătură cu viitorul NATO există şi a doua ipoteză. Este cea a „paharului jumătate gol”, care pune la îndoială faptul că NATO va mai supravieţui ca „principală structură militară de securitate” în Europa.

Se pare că după evoluţia relaţiilor interatlantice din ultimii ani, mai ales după instalarea la Casa Albă a preşedintelui G.W. Bush, cea de-a doua ipoteză câştigă teren.

Dat fiind faptul că, în ultimii 55 de ani, NATO a constituit cel mai strălucitor giuvaier din coroana politicii externe a Statelor Unite ale Americii, a faptului că această alianţă militară a garantat hegemonia SUA asupra Europei Occidentale, conform unei concepţii a guvernanţilor de la Washington, potrivit căreia „cine stăpâneşte Europa stăpâneşte lumea”*, interesul pentru menţinerea şi lărgirea acestei alianţe este absolut înţeles.

Analiştii politico-militari de o parte şi de alta a Atlanticului au înţeles că tocmai aceasta a fost raţiunea de bază a creării NATO, şi nu apărarea împotriva „expansiunii comuniste”, aşa cum s-a pretins timp de 45 de ani de război rece.

Dacă rolul NATO s-ar fi rezumat la apărarea împotriva „pericolului comunist”, alianţa ar fi trebuit să se dizolve după dispariţia Tratatului de la Varşovia, colapsul „lumii comuniste” şi dezmembrarea fostei URSS, dar acest lucru nu s-a produs, datorită opoziţiei înverşunate a Washingtonului.

Sub privirile întregii lumi, Uniunea Europeană se conturează tot mai mult ca o superputere, prin excelenţă în plan economic, ca un centru de putere a unei „lumi multipolare” în devenire, cu o viziune şi interese diferite faţă de cele ale SUA.

Cine mai crede că lărgirea NATO şi lărgirea Uniunii Europene sunt două acţiuni „complementare” riscă să aibă mari surprize şi dezamăgiri în viitor.

NATO „lărgit” la 25 de state membre în 2004, din voinţa politică şi eforturile Washingtonului, este o alianţă militară nefuncţională, încorporând „Vechea Europă”, reprezentată cu precădere de Franţa şi Germania, pe care SUA nu mai pot conta, şi „Noua Europă”, cuprinzând fostele state „inamice”, membre ale defunctului Tratat de la Varşovia**, în care americanii îşi pun speranţele pentru a se mai putea menţine în Europa.

Odată cu aprobarea Constituţiei Uniunii Europene, proces dificil şi de lungă durată, se creează baza legală pentru construirea sistemului de securitate al UE în afara NATO. Acesta este (şi) motivul pentru care Washingtonul a făcut şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica adoptarea Constituţiei UE, acţionând prin agenţii săi de influenţă din Spania şi Polonia.

Cu siguranţă că în acest joc politic periculos a fost antrenată şi România. Pe de altă parte, toate statele din fosta lume comunistă care s-au integrat sau se vor integra în Uniunea Europeană vor fi obligate să se încadreze, fără rezerve, în politica externă şi de securitate a acestei organizaţii. Acest lucru este obligatoriu şi pentru România după anul 2007, aşa cum se declară în fiecare zi.

Cu alte cuvinte, nu credem că greşesc cei care constată că extinderea spre Est a NATO şi a Uniunii Europene constituie expresia unei acerbe lupte subterane pentru sfere de influenţă în această parte a continentului, la care ia parte, mai mult sau mai puţin vizibil, şi Federaţia Rusă.

Gândind logic, putem afirma la final că Uniunea Europeană lărgită cu o constituţie proprie nu-şi va lăsa securitatea pe mâna unei puteri extra-europene, chiar dacă aceasta se numeşte SUA.

Pentru perioada cât va mai exista, NATO nu va mai fi o alianţă menită să apere zona euro-atlantică împotriva unei agresiuni externe, pentru că un asemenea pericol nu există. Încercările Washingtonului de a angaja NATO în războaie în afara zonei sale de responsabilitate stabilită prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 au eşuat şi nu vor avea nici o şansă de succes nici în viitor.

Tot ce va putea face NATO este să împiedice izbucnirea unor războaie între proprii săi membri. Putem lua în calcul un conflict între Spania şi Marea Britanie în problema Gibraltarului, dar şi mai probabil între Grecia şi Turcia, care constituie „călcâiul lui Ahile” al NATO.

La acestea se va adăuga seria de probleme conflictuale dintre noii membri admişi, cum este şi disputa fără sfârşit dintre România şi Ungaria în problema Transilvaniei.

Un adevăr fundamental scăpat din vedere de către clasa politică din România este acela că NATO nu a oferit şi nu oferă garanţii ferme de securitate statelor membre. Acest lucru rezultă din conţinutul Articolului 5 al Tratatului de la Washington, care a fost negociat timp de un an de zile cu statele Europei Occidentale, care nu l-au acceptat în această formă, dar care le-a fost impus de către Washington prin presiuni şi ameninţări că nu se vor bucura de „binefacerile” Planului Marshall dacă nu îl vor accepta. Iată cum sună acest articol:

„Părţile (adică statele semnatare) sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor.

Ca atare, ele convin că, dacă un asemenea atac se va produce, fiecare dintre ele exercitând dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta partea sau părţile astfel atacate, luând imediat, individual şi de acord cu celelalte părţi, MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ, inclusiv folosirea forţei armate pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

Orice atac armat în acest fel şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi securitatea internaţională”.

Nu trebuie să fii expert în drept internaţional pentru a-ţi putea da seama că sintagma „…MĂSURA PE CARE O VA SOCOTI NECESARĂ” elimină orice idee de „garanţii ferme de securitate” din acest articol. „Măsura pe care o va socoti necesară” partea semnatară poate fi şi aceea de a nu lua nici o măsură.

Pentru prima dată în istoria NATO, articolul 5 a fost invocat în legătură cu teribilele atacuri teroriste împotriva Statelor Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, dar a rămas fără urmări.

România, ţara cu cele mai contestate frontiere din Europa, ar fi bine să nu se considere în deplină siguranţă ca membră a NATO. Să ne reamintim lecţiile de istorie: am fost aliaţi cu Ungaria în „Axa de Fier” 1940- 1944 şi am pierdut partea de nord- vest a Transilvaniei. Ne-am regăsit ca aliaţi ai Ungariei în Tratatul de la Varşovia şi ne-am ales cu „Regiunea Autonomă Maghiară”. Oare prezenţa alături de Ungaria în NATO ce surpriză ne va aduce?

Să nu se uite, de asemenea, că, în iunie 1999, generalul american Weslei Clark, în calitate de comandant suprem al NATO, a declarat public, în auzul întregii Europe, că „Tratatul de la Trianon este învechit”. România ar trebui să ducă o politică deosebit de echilibrată şi să-şi caute sprijinitori în Europa, nu peste Atlantic.

Dacă s-ar pune vreodată problema revizuirii frontierei dintre România şi Ungaria, SUA vor fi de partea Ungariei, indiferent de serviciile pe care Bucureştiul le prestează în favoarea Washingtonului.

Autorii tratează cu profesionalism şi mult curaj fenomenul terorismului contemporan, atât la scară internaţională, cât şi pe plan regional, adică în Balcani, acest „etern butoi de pulbere al Europei”.

Pe baza unor informaţii deosebite, domnii Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase demonstrează prezenţa în România a unor elemente şi structuri teroriste, aparţinând celor mai cunoscute organizaţii teroriste din lume.

Esenţial este însă faptul că, atât în epoca războiului rece, cât şi după aceea, România nu a făcut niciodată obiectul unor atacuri teroriste.

Autorii acordă o deosebită atenţie atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, încheiate cu distrugerea totală a World Trade Center şi parţială a Pentagonului, precum şi efectelor produse de acestea la scară mondială.

Nu încape îndoială că prăbuşirea celor doi giganţi gemeni de la World Trade Center, simbolul puterii economice americane, va intra în istoria universală alături de asemenea evenimente epocale, precum căderea Constantinopolului la 29 mai 1453, căderea Bastiliei la 14 iulie 1789, căderea Palatului de Iarnă la 7 noiembrie 1917.

Data de 11 septembrie 2001 marchează trecerea de la terorismul modern al secolului XX la super-terorismul secolului XXI, capabil să producă efecte strategice.

Autorii prevăd că, în anii ce urmează, fenomenul terorist se va amplifica, având argumente solide în acest sens.

La cele spuse de autori s-ar putea adăuga aprecierea că, pe măsură ce se angajează alături de SUA în „războiul împotriva terorismului” şi pentru că România şi-a pus teritoriul la dispoziţia SUA pentru înfiinţarea de baze militare, aşa cum se prevede în Memorandumul din 3 martie 2004 semnat între cele două state, teritoriul românesc ar putea deveni ţinta unor lovituri devastatoare.

Cartea domnilor Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase atrage, nu numai prin volumul şi valoarea informaţiilor, profunzime şi acurateţea concluziilor şi aprecierilor, ci şi prin stilul direct şi convingător.


* N. edit. Celebrul istoric Mackinder scria: „ Sus, în Maramureş, există un loc marcat drept centrul Bătrânului Continent (Europa de la Atlantic la Urali). Oricine conduce Europa de Est conduce inima Europei; cine conduce inima Europei conduce Insula Lumii; cine conduce Insula Lumii conduce Lumea.”

** N. edit.  În sens itoric, Estul Europei este Vechea Europă, în Vest viaţa fiind posibilă câteva milenii mai târziu. Occidentalii sunt urmaşii esticilor migraţi în vest în mileniul IV îHr. Inversarea adevărului istoric îi aparţine evreului Donald Rumsfeld, secretar al Apărării SUA, într-un răspuns iritat către Franţa şi Germania, care criticau ocuparea Irakului (2003).

 Federatia Societatea Civila Romaneasca

Gabriel I. Năstase

Etichete: ,

Leave your comment