FSCR - Impreuna vom salva Romania!

***

Spionajul începe din momentul în care pentru intrarea în posesia unei informaţii de mare valoare este nevoie să se încalce legea. Serviciile de informaţii ale României nu vor putea renunţa la acest lucru dacă dorim să supravieţuim ca entitate statală.

În legătură cu această dimensiune a activităţii serviciilor de informaţii, adică de spionaj, nu se pun întrebări şi nu se dau răspunsuri. Serviciile de spionaj ale unui stat care se respectă nu semnează absolut cu nimeni nici un acord şi nici o înţelegere de natură să le limiteze libertatea absolută de acţiune.

Se pare că pe timpul directoratului domnului Ioan Talpeş, Serviciul de Informaţii Externe a fost constrâns să semneze o astfel de înţelegere. Din motive evidente, spionajul economic al României nu se poate orienta decât tot pe spaţiul euro-atlantic.

Israelul, Japonia, Franţa, Germania, China şi Rusia spionează, mai ales din punct de vedere economic, în spaţiul SUA, ceea ce este cel mai firesc lucru din lume. Din SUA, şi în general din spaţiul ultradezvoltat euro-atlantic ai şi ce culege.

Cred că nimeni nu se aşteaptă să căutăm informaţii în pustiul Saharei, ca să nu supărăm pe cineva.

Printre problemele majore tratate, autorii acordă atenţia cuvenită obiectivului naţional de aderare a României la alianţa NATO, considerând acest demers ca fiind de natură să ofere ţării noastre garanţii solide de securitate, să ne alinieze la valorile democraţiei occidentale, să ne faciliteze condiţii optime de refacere economică.

Domnii Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase pornesc de la ipoteza că, şi în secolul XXI, NATO va constitui principala structură de securitate a Europei. Într-o asemenea ipoteză, modul cum autorii realizează integrarea Strategiei Naţionale de Securitate a României şi sarcinile serviciilor secrete în standardele şi obligaţiile ce decurg din apartenenţa la această alianţă sunt logice şi convingătoare.

Această ipoteză este viziunea optimistă cu privire la viitorul NATO, viziune reprezentând „partea plină a paharului”. Aceasta este şi viziunea Washingtonului, însuşită fără comentarii de către întreaga clasă politică românească, lucru demonstrat şi de votul „în unanimitate” al Parlamentului României în favoarea aderării la NATO din 26 februarie 2004.

Cu sau fără voia Washingtonului, în legătură cu viitorul NATO există şi a doua ipoteză. Este cea a „paharului jumătate gol”, care pune la îndoială faptul că NATO va mai supravieţui ca „principală structură militară de securitate” în Europa.

Se pare că după evoluţia relaţiilor interatlantice din ultimii ani, mai ales după instalarea la Casa Albă a preşedintelui G.W. Bush, cea de-a doua ipoteză câştigă teren.

Dat fiind faptul că, în ultimii 55 de ani, NATO a constituit cel mai strălucitor giuvaier din coroana politicii externe a Statelor Unite ale Americii, a faptului că această alianţă militară a garantat hegemonia SUA asupra Europei Occidentale, conform unei concepţii a guvernanţilor de la Washington, potrivit căreia „cine stăpâneşte Europa stăpâneşte lumea”*, interesul pentru menţinerea şi lărgirea acestei alianţe este absolut înţeles.

Analiştii politico-militari de o parte şi de alta a Atlanticului au înţeles că tocmai aceasta a fost raţiunea de bază a creării NATO, şi nu apărarea împotriva „expansiunii comuniste”, aşa cum s-a pretins timp de 45 de ani de război rece.

Dacă rolul NATO s-ar fi rezumat la apărarea împotriva „pericolului comunist”, alianţa ar fi trebuit să se dizolve după dispariţia Tratatului de la Varşovia, colapsul „lumii comuniste” şi dezmembrarea fostei URSS, dar acest lucru nu s-a produs, datorită opoziţiei înverşunate a Washingtonului.

Sub privirile întregii lumi, Uniunea Europeană se conturează tot mai mult ca o superputere, prin excelenţă în plan economic, ca un centru de putere a unei „lumi multipolare” în devenire, cu o viziune şi interese diferite faţă de cele ale SUA.

Cine mai crede că lărgirea NATO şi lărgirea Uniunii Europene sunt două acţiuni „complementare” riscă să aibă mari surprize şi dezamăgiri în viitor.

NATO „lărgit” la 25 de state membre în 2004, din voinţa politică şi eforturile Washingtonului, este o alianţă militară nefuncţională, încorporând „Vechea Europă”, reprezentată cu precădere de Franţa şi Germania, pe care SUA nu mai pot conta, şi „Noua Europă”, cuprinzând fostele state „inamice”, membre ale defunctului Tratat de la Varşovia**, în care americanii îşi pun speranţele pentru a se mai putea menţine în Europa.

Odată cu aprobarea Constituţiei Uniunii Europene, proces dificil şi de lungă durată, se creează baza legală pentru construirea sistemului de securitate al UE în afara NATO. Acesta este (şi) motivul pentru care Washingtonul a făcut şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica adoptarea Constituţiei UE, acţionând prin agenţii săi de influenţă din Spania şi Polonia.

Cu siguranţă că în acest joc politic periculos a fost antrenată şi România. Pe de altă parte, toate statele din fosta lume comunistă care s-au integrat sau se vor integra în Uniunea Europeană vor fi obligate să se încadreze, fără rezerve, în politica externă şi de securitate a acestei organizaţii. Acest lucru este obligatoriu şi pentru România după anul 2007, aşa cum se declară în fiecare zi.



* N. edit. Celebrul istoric Mackinder scria: „ Sus, în Maramureş, există un loc marcat drept centrul Bătrânului Continent (Europa de la Atlantic la Urali). Oricine conduce Europa de Est conduce inima Europei; cine conduce inima Europei conduce Insula Lumii; cine conduce Insula Lumii conduce Lumea.”

** N. edit.  În sens itoric, Estul Europei este Vechea Europă, în Vest viaţa fiind posibilă câteva milenii mai târziu. Occidentalii sunt urmaşii esticilor migraţi în vest în mileniul IV îHr. Inversarea adevărului istoric îi aparţine evreului Donald Rumsfeld, secretar al Apărării SUA, într-un răspuns iritat către Franţa şi Germania, care criticau ocuparea Irakului (2003).

 ***va urma***

Federatia Societatea Civila Romaneasca

Gabriel I. NĂSTASE

Etichete: ,

Leave your comment