FSCR - Impreuna vom salva Romania!

Clasa politică românească avea datoria construirii acestui fundament economic imediat după încheierea primului război mondial, adică după 1 decembrie 1918, când a fost creată, din punct de vedere politic, România Mare. Acest lucru nu s-a făcut, iar datorită slăbiciunilor sale în plan economic, incapabilă să susţină un efort de război credibil, în anul 1940 România a fost dezmembrată.

În cei 45 de ani ai socialismului de stat, cu o strategie economică de împrumut sau mai degrabă impusă, România a realizat paşi spre calea industrializării, urbanizării şi educaţiei de masă, căutând să se încadreze în cele trei condiţii fundamentale cerute de modernitate, de epoca industrială.

Din nefericire, în anul 1989 România era încă departe de standardele minime cerute de o societate industrială. În urma Revoluţiei din decembrie 1989, a înlăturării totalitarismului şi adoptării democraţiei liberale şi regulilor economiei de piaţă, întreaga naţiune română şi-a pus speranţele în mai bine. Speranţele s-au dovedit deşarte, deoarece, din motive pe care spaţiul nu-mi permite să le detaliez, sub paravanul aşa-ziselor reforme, România a fost supusă unui program sistematic de dezindustrializre, dezurbanizare, deculturalizare şi dezinformare.

După aprecierile unor experţi economişti occidentali, mai ales din Uniunea Europeană, reformele economice din spaţiul fostei lumi socialiste est-europene s-au derulat după metodele şi criteriile crimei organizate.

Într-un amplu studiu intitulat „Crima organizată transnaţională – ameninţare împotriva democraţiei”, care a circulat în întreaga Europă în cursul anului 2003, se atrage atenţia că Federaţia Rusă ar putea deveni o „superputere a crimei organizate”. Foştii sateliţi ai Moscovei nu s-au îndepărtat prea mult de acest calificativ.

Aşa se explică faptul că Fabrica de Maşini Grele din Bucureşti (care şi-a făcut un renume pe întreg mapamondul sub sigla IMGB), una dintre cele mai moderne din Europa de Sud-Est, a fost vândută pentru ridicola sumă de 500.000 de dolari, în timp ce ultimul strung cumpărat de către această fabrică a costat 800.000 de dolari. Acesta este doar un exemplu din alte sute de acest fel care s-au consumat în spaţiul economic al României în ultimii 23 ani.

Analiştii occidentali au ajuns la concluzia că noua clasă a „capitaliştilor roşii”, rezultată din „metamorfoza” vechii nomenclaturi comuniste, şi-a însuşit avuţia naţională din ţările respective la preţuri derizorii, generând sărăcie pe întregul ansamblu al societăţii.

În lumea dezvoltată a adevăratei economii de piaţă, orice politică economică generatoare de sărăcie, de diminuare a avuţiei naţionale este considerată drept criminală, iar purtătorii acesteia sunt înlăturaţi fără nici un fel de menajament.

La începutul secolului XXI, România, cu un produs intern brut în jur de 1.650 de dolari pe cap de locuitor, adică de două ori mai mic decât al Republicii Dominicane (3.600 dolari pe locuitor) şi cu o populaţie activă în mediul rural de 48%, se înscrie printre statele falimentare ale lumii.

Cel mai probabil că acestea sunt motivele de bază pentru care în luna februarie 2004 s-a pus problema blocării negocierilor cu România de către Parlamentul şi Comisia Uniunii Europene.

Un alt motiv l-a constituit politica pro- americană a guvernului de la Bucureşti, ilustrată şi de concesionarea către o companie americană a autostrăzii strategice Braşov- Borş.

Uniunea Europeană nu va tolera ca resursele sale financiare să fie risipite în avantajul unor societăţi americane. „Războiul economic” declanşat între Uniunea Europeană şi SUA la 1 martie 2004 este ilustrativ în acest sens.

Prin politica de „salturi la trapez” între Uniunea Europeană şi SUA/ NATO, practicată de către guvernanţii de la Bucureşti, România ar putea fi strivită între cele două centre de putere. Din punctul de vedere al situaţiei sale economice, România poate fi asemănată cu o corabie împotmolită, care nici nu se scufundă, nici nu navighează, ci doar putrezeşte.

Autorii acordă o atenţie deosebită locului şi rolului serviciilor secrete ale României în contextul intern şi internaţional deosebit de complexe. Viziunea analiştilor Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, sobră şi pătrunzătoare, cu privire la serviciile secrete de spionaj şi contraspionaj, este una modernă, în deplină consonanţă cu imperativele epocii pe care o trăim.

Serviciul Român de Informaţii (SRI), destinat securităţii interne, şi Serviciul de Informaţii Externe (SIE), la care se cere adăugată şi Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA), specializată în cercetarea strategică militară externă, sunt organe de importanţă vitală pentru existenţa României ca stat.

Din păcate, acestea sunt încă departe de standardele minime de profesionism şi performanţe.

În afara efectelor grave generate de actele de trădare, culminând cu cazul „generalului Mihai Pacepa”, unul dintre cele mai mari din istoria României, de epurarea masivă a specialiştilor sub paravanul „demascării securităţii ca poliţie politică”, de penetrare a acestor servicii de către consilieri proveniţi din serviciile de spionaj ale unor puteri occidentale, prioritar americane, serviciile secrete ale României sunt paralizate şi împiedicate să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale şi de prezenţa în fruntea acestora a unor oameni politici, a unor „activişti de partid”, total incompetenţi în aceste domenii cu totul speciale.

În statele dezvoltate şi civilizate ale lumii, serviciile de spionaj şi contraspionaj (de securitate) sunt conduse de aşi, de adevăraţi maeştri ai meseriei, crescuţi în cadrul acestor servicii şi promovaţi în funcţii de directori generali după 20-25 de ani de activitate practică, trecuţi prin toate compartimentele şi care au obţinut cele mai bune rezultate.

Cei care au deţinut funcţiile de directori ai SRI şi SIE în ultimii 23 ani, respectiv Virgil Măgureanu, Costin Georgescu, Radu Timofte, Ioan Talpeş, Cătălin Harnagea, Gheorghe Fulga etc. au fost orice, numai specialişti în spionaj şi contraspionaj nu.

Datorită unei slabe culturi în domeniile serviciilor secrete, ale spionajului şi contraspionajului, atât la nivelul de mase, cât mai ales la cel al clasei politice, există pericolul ca România să piardă controlul asupra serviciilor sale secrete, atât sub euforia admiterii în NATO, cât şi sub influenţa „parteneriatului strategic cu SUA”. O asemenea situaţie ar avea consecinţe dezastruoase pentru societatea românească şi întregul ei viitor.

De la cel mai simplu cetăţean la şeful statului, trebuie cunoscut adevărul ce dăinuie de secole şi milenii potrivit căruia controlul asupra serviciilor secrete este un atribut sacru exclusiv al statului, condiţie esenţială a supravieţuirii acestuia, şi nu se împarte absolut cu nimeni.

Serviciile de spionaj ale unui stat independent şi suveran pot avea contacte şi schimburi de informaţii cu serviciile similare ale altor state chiar şi atunci când este vorba de un stat cu care se află în stare de război.

În materie de spionaj şi contraspionaj nu există „standarde NATO”, iar serviciile secrete membre nu se subordonează nici unei structuri a Comandamentului Suprem NATO de la Bruxelles şi nu sunt nici pe departe „inoperabile”.

În noile condiţii din Europa şi din lume, numai serviciile de informaţii ale statului sunt total insuficiente pentru satisfacerea enormelor nevoi de informaţii ale societăţii româneşti, aflate la periferia civilizaţiei Europei.

Vor trebui create structuri de informaţii private, începând chiar cu întreprinderile mici şi mijlocii, până la ceea ce a mai rămas din „giganţii industriali”. Dacă nu se va proceda aşa, în contextul acerbei concurenţe generate de procesul de „globalizare” , toate companiile româneşti care vor încerca să se manifeste pe piaţa Uniunii Europene şi pe cea mondială vor fi zdrobite.

Un alt adevăr universal pe care ar trebui să-l cunoască toţi românii este acela că serviciile de spionaj şi contraspionaj din toate statele lumii se află într-o continuă confruntare unele cu altele, indiferent dacă este vorba de ţări aliate sau adversare. Învinuirea adusă serviciilor de informaţii ale României socialiste că „au spionat împotriva NATO” este nu numai ridicolă, ci de-a dreptul ilară. Toate serviciile din lume erau focalizate pe spaţiul NATO şi pe cel al fostei URSS.

România nu putea face excepţie de la această situaţie, mai ales că în spionaj nu există nici aliaţi şi nici duşmani. Toţi sunt trataţi la fel, ştiindu-se din lecţiile istoriei că „aliaţii de astăzi ar putea ajunge inamicii de mâine”, aşa cum s-a întâmplat după 1989.

În secolul XXI, ca toate celelalte state ale lumii, România va trebui să pună accentul principal pe culegerea de informaţii economice, care, în proporţie de 95% pot fi obţinute din surse deschise, legale. Chiar dacă reprezintă numai 5%, obţinerea unor informaţii secrete este de importanţă vitală.

***va urma***

Federatia Societatea CIvila Romaneasca

Gabriel I. Năstase

Etichete: ,

Leave your comment