FSCR - Impreuna vom salva Romania!

15202575_947542938723311_2291509433771979200_n

Așa cum era de așteptat, istoria se strânge iarăși laț în jurul țării noastre. Am sperat secole la rând, generații întregi să ne croim un drum al nostru, pe care să-l urmăm noi, prin noi înșine și nedepinzând de alții. România e iarăși în fața unor riscuri multiple care-i amenință statalitatea. Și într-un moment care ne găsește mai dezbinați ca niciodată. Ar trebui ca măcar în momente de cumpănă să lăsăm deoparte rivalități politice, etnice, regionale, să ne înfrângem angoasele, frustrările și neajunsurile din viața de zi cu zi, pentru a fi din nou uniți și solidari, ”uniți în cuget și-n simțiri”, pentru un ideal care se află cu mult deasupra noastră ca indivizi: integritatea ca țară, ca națiune, ca destin.
Trebuie să ne fie totul clar, să știm unde suntem, ce avem și ce putem. România nu s-a născut prin voința unora și nici prin cedarea altora, s-a născut pentru că a avut dreptul acesta, prin datul pământului strămoșesc. Nu e mai puțin adevărat însă că România s-a aflat de-a lungul istoriei la intersecția marilor interese ale marilor puteri. Și de aceea au existat suișuri și coborâșuri. Noi nu suntem însă nici mai buni și nici mai răi decât alții, deși în ultima perioadă se încearcă sistematic a se arăta numai trăsăturile negative. Se uită sau se neglijează intenționat ce valori a dat lumii și culturii mondiale această națiune, ce rol a avut în istoria continentului european, ca pavăză a creștinătății și izvor de civilizație.
Din fericire sau nefericire, asta ne este poziția geografică și nu avem cum s-o schimbăm. Or, atunci când marile puteri își dispută sferele de influență sau zonele de interes în regiune, noi nu avem cum să fim păziți de confruntarea acestora, iar consecințele vor veni fie în rapturi teritoriale, cum s-a mai întâmplat, fie în dezrădăcinări ale populației și înstrăinări de țară.
În ultimii 26 de ani, dincolo de mici turbulențe în regiune, să admitem că a fost ”liniște” pentru noi, o liniște care ar fi trebuit să ne permită să construim, să ne dezvoltăm și să modernizăm România. În schimb, noi ne-am înstrăinat singuri, activele statului, resursele naturale, pădurile, industria, capitalul românesc, mai nou pământul și mai rău decât toate, ne-am înstrăinat ca oameni, față de comunitate, față de familie și față de țară. Împinși de oameni politici slabi, care n-au știut sau n-au putut să țină frâiele puterii, să-și înfrângă propriile ispite care veneau din plan intern și extern, setea de înavuțire și lăcomia, dezorientați și sărăciți, românii simpli au ales, mulți, să plece din țară, să muncească pentru bani mai mulți, uneori în condiții mai bune, alteori mai proaste, suferind și sacrificând rostul propriilor familii pentru un confort viitor incert. Unii au reușit, alții nu, alții încă speră, dar trist este că puțini sunt cei care mai privesc cu încredere către un viitor posibil în țara lor.
Este târziu și inutil să mai săpăm astăzi după vinovați, este o satisfacție minoră și inutilă să căutăm dulcea răzbunare și pedeapsa celor care se fac vinovați de distrugerile morale și materiale produse în toți acești ani și pentru care plătim acum cu toții.
Dar este acest strigăt de speranță să fim din nou împreună condus de o datorie pe care o avem, față de trecut, prezent și viitor, față de martiri, eroi și veterani de război, bunicii noștri, care au murit sau ar fi murit pentru un crez, pentru demnitate, este o datorie față de părinții care ne-au dat viață și ne-au crescut și față de copiii noștri, pentru a le oferi o șansă mai bună și un viitor durabil! Uzurparea și dezmembrarea țării ar însemna uzurparea morală și nimicirea sufletului. Un om fără identitate este precum un câine vagabond, care se bucură la un os întins din mila străinului, care își duce traiul de pe o zi pe alta, este izgonit și prigonit de alți semeni ai săi, dar și de străini. Nimeni în lumea asta, lăsată de la Dumnezeu, nu-și poate dori să-și piardă identitatea! Câtă vreme există suflare și vorbă românească, aceasta trebuie apărată și purtată cu credință și cu speranță!
România de astăzi este prinsă într-o conjunctură geopolitică foarte complicată. Ca stat membru NATO și al Uniunii Europene, o generație de politicieni și intelectuali crescuți și formați în spiritul promovării României libere și democrate, care împărtășește și își asumă valorile occidentale, a trăit sub auspiciul îndeplinirii misiunii ei, a trăit cu garanția că România și-a recăpătat locul cuvenit, că nu mai este supusă riscurilor și primejdiilor care au urmărit-o zeci de ani după război. Din păcate însă, culcatul pe ureche nu face bine la vigilență. Garanțiile sunt temporare, iar realizările sunt parțiale, așadar sentimentele de siguranță ale acestei generații sunt nejustificate. Sunt nejustificate pentru că lumea este într-o continuă transformare, iar noi neavând experiența jocului geopolitic la scară globală, reacționăm târziu sau deloc la stimulii care anunță sensul schimbării. În al doilea rând, sunt nejustificate pentru că așteptările au fost din start greșite. Această generație care ne-a condus în UE și NATO s-a așteptat ca odată cu apartenența instituțională la aceste spații și organizații să vină cu de la sine prosperitatea, securitatea, sfârșitul problemelor. Fals. Noi nu am știut exact ce vrem și care ne va fi rolul. Identificând din mers roluri minore și jucând totul pe o carte de moment, neasumând practic o viziune pe termen lung, am pierdut oportunitățile prin care ne puteam afirma ca jucător cu miză, în care ne puteam atrage avantaje politice și economice.
Vigilența ne-a fost redusă pe motivul himeric și înșelător al deschiderii societății globale, al globalizării democrației și valorilor liberale, al pieței libere, capabile prin pârghii și modele teoretice de a găsi echilibrele economice și de a atenua riscurile și efectele crizelor, ceea ce presupunea reducerea influenței și rolului statului la cel de pur observator, supraveghetor al cadrului legal și concurențial. Ei bine, aceasta a fost poezia care s-a cântat și s-a propagat timp de 26 de ani de către mass-media, de către organizațiile non-guvernamentale, care și-au arogat titlul de societate civilă, și-au asumat rolul de formatori de opinie, de inițiatori de politici publice, de noua școală de cadre, contra unor finanțări consistente, desigur, venite dinspre marile centre financiare ale lumii occidentale. În schimb, realitatea s-a dovedit aspră, injustă față de proprietarii reali ai valorii economice, oamenii simpli. În cei 26 de ani, românii au fost furați și păcăliți constant din multiple părți. S-a ajuns astăzi în situația economică paradoxală în care indicatorii macroeconomici arată stabilitate, creștere, dar oamenii o duc prost. E normal astfel ca încrederea oamenilor în stat și instituții să fie la cel mai scăzut nivel. Indicatorii sociali, după datele Eurostat, arată un nivel al sărăciei mai ridicat chiar și decât în anii anteriori aderării la Uniunea Europeană. Rata sărăciei relative a ajuns la 40%. Peste 70% dintre români au venituri sub nivelul salariului mediu pe economie, că rata de abandon școlar este la cel mai ridicat nivel după revoluție, iar 25% dintre tinerii sub 25 de ani sunt șomeri. Ce ne spun toate astea? Că sărăcia și inegalitățile sociale au ajuns la cote alarmante, că beneficiile integrării europene se văd de fapt în buzunarele a foarte puțini, că polarizarea socială s-a accentuat vizibil, că sărăcia cuprinde tot mai mult familii încadrate în câmpul muncii și nu șomeri sau persoane inactive, iar viitorul este sumbru în privința șanselor tinerilor de a se realiza. Or, toate acestea, fie că ne place fie că nu, sunt consecința directă a promovării iresponsabile a unui model capitalist neoliberal prădător. Aplicarea consensului de la Washington ad literam (liberalizare – privatizare – macrostabilizare), deși s-a știut că nu a dat rezultate pe termen lung nicăieri în țările lovite de crize financiare sau în țările aflate în tranziție, a constituit un aspru experiment de reeducare economică a românilor. După ce au depășit cu greu un proces politic de reeducare, în închisorile comuniste, românii au fost supuși unui alt proces de reeducare, economică, în modelele capitaliste. Rezultatele sunt clare: operația a reușit, pacientul e mort!
Deschiderea societății globale este din ce în ce mai contestată la nivel global, din rațiuni ce țin de marcarea diferențelor dintre culturi și oameni, de inechitatea economică și a socializării pierderilor de pe urma jocului ”de-a capitalul” și ingineriilor financiare – care au rupt piețele de capital de economia reală – de cinismul și amoralitatea managerilor de corporații și din cauza crizelor sistemice repetate, nu doar economice, ci și regionale, instituționale, politice și militare.
Poate că în cele din urmă ceea ce contează este mai puțin latura ideologică, ci simplul fapt că lumea a ajuns într-un moment de cotitură, în care se resimte necesitatea schimbării, pe multiple planuri. Complexitatea sistemelor, incapacitatea statelor și a instituțiilor suprastatale de a găsi forme adecvate de răspuns la provocările globale determină căutarea de noi soluții, de o nouă ordine.
Pentru a nu ne găsi din nou într-o poziție riscantă, este necesară o abordare unitară, dar care să vină în primul rând pe un fond de asumare prin consens a unui ideal comun. Acesta nu poate fi altul decât afirmarea României ca stat suveran, unitar și independent, capabil să-și conducă destinul propriu și să ofere demnitate, prosperitate și siguranță cetățenilor săi. Un vechi proverb spune: ”ferește-mă, Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” Primul pas făcut prin noi înșine ar fi să ne asumăm că ceea ce vom lăsa în urma noastră depinde numai de noi. Pentru asta e timpul să ne aducem aminte că doar uniți suntem puternici!

Dipl. Ec. Petre Răcănel

Președinte FSCR

Leave your comment