FSCR - Impreuna vom salva Romania!

Harta-Romania-1940

Istoria noastră milenară a cunoscut momente de cumpănă care în multe rânduri s-au numit fie confruntări armate, fie revoluţii sau convulsii sociale.

Ceea ce s-a întâmplat în debutul deceniului patru al secolului trecut a fost cu mult mai grav decât toate, ţara pierdea o suprafaţă de aproape 60 de mii km pătraţi şi o populaţie de aproape 7 milioane.

Totul s-a întâmplat în mai puţin de 3 luni ( între 26 iunie şi 7 septembrie 1940) sub regimul de dictatură regală a lui Carol II şi cu complicitatea, pasivitatea şi nepăsarea partidelor politice, ţărăniştii şi liberalii succedându-se la putere, fiind mult prea preocupaţi de putere şi deloc interesaţi de situaţia ţării, laşitatea lor făcând ca ungurii să ia Ardealul de nord, ruşii Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa, iar bulgarii (până şi ei!!!) ne răpeau Cadrilaterul!

Bineînţeles că s-a invocat şi se va invoca mereu situaţia internaţională existentă la acea vreme, că eram la răscruce de drumuri, vânturi şi destine, că eram între ciocan şi nicovală, că n-aveam de ales între presiunile ruşilor şi cele ale nemţilor, dar ai noştri conducători de atunci n-au făcut niciun gest, n-au întreprins niciun act de demnitate naţională ca să încerce măcar să salveze ceva care li se impunea, n-au făcut-o nici măcar declarativ!

Încercăm pe scurt să descifrăm cum s-a ajuns la această situaţie dramatică, adevărată pată neagră în istoria României, poate cea mai ruşinoasă şi păguboasă cedare a politicienilor noştri de atunci, care bineînţeles că şi azi mai sunt cauţionaţi de partizani de-ai lor, membri mai noi ai aceloraşi partide istorice trădătoare.

Visul de-o viaţă al românilor acela de a avea o ţară mare şi unită a durat vreo 22 de ani, atât trecuseră din 1918 anul Marii Uniri şi până în vara lui 1940, în acest interval România a atins suprafata ei maximă la care nici până în ziua de azi nu s-a mai ajuns.

Europa la începutul deceniului patru era zguduită de izbucnirea războiului, Germania cucerise deja multe teritorii, inclusiv Franţa şi bombarda asiduu Anglia. Hitler desi era în culmea gloriei pe  mai multe fronturi, tot şi-a făcut timp şi pentru România, aici era petrolul şi nu-i trebuia o naţiune puternică care să facă opoziţie intereselor sale economice.

Cu un an înainte de începerea războiului, la 23 august 1939 Hitler şi Stalin îşi împărţeau zonele de influenţă şi semnau prin miniştri lor de externe, Ribentrop şi Molotov celebrul pact care afecta direct şi ţară noastra.

Rusia era tot mai interesată de Basarabia şi nu va trece mult până când acest pământ sfânt românesc va intră în posesia lor. Laşitatea politicienilor români a fost determinantă de uşurinţa cu care s-a produs acest fapt.

Suveranul României, Carol II a evaluat rapid situaţia primelor luni de război şi a mizat de la început pe nemţi, el a fost cel care a iniţiat apropierea de Germania şi nicidecum mai târziu Antonescu, cum au susţinut şi încă mai susţin minţi tendenţioase, chiar istorici, care cred că se adresează doar celor neinformaţi. Tendenţioşi prin omisiune!

Carol spera că avându-i pe nemţi aliaţi, se va pune la adăpost de ruşi, dar aceştia au dat pe 26 iunie un ultimatum care spunea că administraţia românească din Basarabia şi Bucovina de Nord să predea cele două regiuni în două zile trupelor ruseşti care deja erau plasate la graniţa Regatului României. La limita scurgerii ultimatumului, pe 28 iunie 1940, cele două provincii istorice româneşti şi Ţinutul Herţa au intrat în posesia sovieticilor şi nici până azi noi nu le-am redobândit….Ba da, Mareşalul Ion Antonescu pentru 3 ani…dar asta e o altă poveste!

Cum a fost posibilă această înglobare a unor pământuri româneşti la marele imperiu comunist doar Carol al II-lea ne-ar fi putut spune şi ai săi miniştri. Înţelegem că nu se putea face mare lucru peste capul celor doi mari dictatori, dar n-a schiţat niciun gest de opoziţie, nici măcar formal.

S-au schimbat ministrii între ei, prim-ministrul Tătărescu cu Gigurtu şi la externe l-a pus pe Manoilescu, un ultra filogerman, a cărui numire era făcută tot în speranţa că nemţii vor fi sensibili la doleanţele noastre, dar pe ei nici nu i-a interesat acest lucru şi nici ce fac ruşii cu noi.

România a acceptat prea uşor ultimatumul sovietic şi consecinţele se văd şi azi după 75 de ani. Nici n-aveau cum să nu profite ruşii de o ocazie ca asta, în ţară era un marasm total. Carol şi a sa dictatură, împreună cu formaţiunea sa politică Partidul Renaşterii Naţionale, partidul unic, cu Străjeria şi cu magnaţii care vărsau în conturile lui sume fabuloase, toate astea contribuiau la degradarea  iremediabilă a clasei politice, a vieţii sociale.

În schimb, ceva tot mergea bine, era exacerbatul cult al personalităţii pentru Suveran. Dar nu pot fi iertate nici partidele politice, chiar dacă ele pentru scurt timp au fost în afară legii, aveau totuşi în fruntea lor personalităţi uriaşe care ar fi putut să ia atitudine mai amplă. Trădarea cuprinsese toată ţară, nepriceperea şi nepăsarea se plăteau scump, soarta Bucovinei şi a Basarabiei fusese pecetluită…şi nu era decât începutul!

Ruşii, după un suces atât de facil, i-au încurajat şi pe unguri şi pe bulgari să revendice şi ei teritoriile pe care şi le doreau.

Deja cu o hartă mutilată, România se aştepta ca presiunile să crească din partea ungurilor care au reluat contestarea Tratatului de la Trianon şi revendicarea Ardealului, vechea şi actuală lor obsesie. Iredentism de secole!

Chiar dacă n-aveau niciun argument etnodemografic, ungurii au insistat să stea la negocieri cu românii. Prinseseră acest curaj tot după o gafă imensă a lui Carol. Totul a început după ce s-au intensificat contactele diplomatice dintre România şi Germania, contacte în urma cărora Carol a primit de la Hitler un răspuns subtil şi tranşant în acelaşi timp, în care se arăta interesul Führer-ului pentru modul în care regele vedea „regularea chestiunilor” între România, Ungaria şi Bulgaria, pentru a putea pe această bază să ia o hotărâre. De asemenea, Hitler considera că trebuia începute „conversaţii” între părţile interesate. Ce a urmat e propriu marilor trădători . La 6 iulie  Carol a răspuns mesajului Führer-ului: acceptă începerea de „negocieri” cu Ungaria şi Bulgaria, „pe baza etnică şi a schimbului de populaţie, iar că accesoriu, eventual, rectificări de graniţa.”

“Negocieri”, “schimb de populaţii” şi accesoriu  – “rectificări de graniţe”- eventual! Vă daţi seama cine conducea Regatul României, ce poziţie de sclav și nu de rege?! Cum adică schimb de populaţii şi ce rectificări de graniţe vroia Majestatea Sa, ce negocieri să facă el cu Ungaria, cum a fost posibil să spună şi în final să facă aşa ceva?!

O primă rundă de negocieri s-a desfăşurat la Turnu-Severin (16-24 august 1940) între Valer Pop şi András de Hory, terminate fără rezultat deoarece ungurii nu au avut argumente etnodemografice, politice şi culturale peremtorii. Drept urmare, s-a convocat Conferinţa de la Viena în zilele de 29-30 august 1940, acolo unde trebuiau să participe delegaţiile României, Ungariei, Germaniei şi Italiei, pentru a discuta revizuirea hărţii etnico-demografice a României şi problema Transilvaniei. Delegaţia română a fost condusă de ministrul afacerilor străine, Mihai Manoilescu. Discuţiile de la Viena s-au transformat într-un dictat antiromânesc sprijinit de concentrări de trupe germane şi sovietice la frontierele României. Relaţiile etno-demografice au fost sfidate de cei care au prezentat nouă harta a Ungariei la Viena, făcându-l pe Mihai Maniolescu să leşine când a văzut-o şi pe Anton Golopenţia, expert în probleme etnodemografice, să declare lui Mircea Eliade, la revenirea la Bucureşti “dacă nu aş avea copii, m-aş sinucide”.

Cu siguranţă că asta ar fi trebuit să facă autorul moral al acestei neghiobii, Carol al II-lea, care practic punea pe tavă ungurilor o suprafaţă de 43.492 km pătraţi cu o populaţie de 2,6 milioane de locuitori. Acesta era ceea ce impropriu s-a numit Ardealul de nord…cum adică nord când graniţa de sud ajungea în mijlocul ţării, la Predeal?!                                                           În acelaşi timp cu dictatul de la Viena şi după aceeaşi regie carlistă, s-a dat satisfacţie şi bulgarilor, s-au purtat discuţii la Craiova, finalizate la 7 septembrie 1940, printr-o nouă modificare a hărţii etnodemografice a României. Atunci,  Bulgaria, cu sprijin german, italian, sovietic şi maghiar, a desprins din teritoriul României Cadrilaterul, adică judeţele Durostorum şi Caliacra, cu o suprafaţă de 6.921 km pătraţi şi o populaţie de 410.000 locuitori, românii reprezentând circa 51 la sută din total, restul fiind greci, turci, găgăuzi, ţigani, bulgari.

Dacă la sfârşitul războiului, Ardealul a revenit de drept la Patria Mamă, celelalte pierderi nici până azi n-au mai fost integrate. Au existat însă 3 ani de speranţa, din 1941 până în 1944, când Basarabia, după lupte grele  a fost recucerită din mâna ruşilor, înglobată din nou Regatului şi administrată de români. Autorul acestei mari isprăvi a fost Mareşalul Antonescu, cel care l-a şi înlăturat pe regele trădător Carol II şi care la preluarea puterii în septembrie 1940 a cuprins în câteva fraze durerea dar şi speranţa după toate provocările din acea vara: „Stăm cu inima strânsă şi cu mintea aţintită la acei ce suferă plătind atât de scump greşelile noastre, ei însă trebuie să ştie că la drepturile coroanei Sfântului Ştefan, noi răspundem paşnici şi cu omenie cu drepturile care ni le dă coroana de lauri a Marelui Traian!”

 

FSCR

Direcția de comunicare

Leave your comment